De distracţii. Parcuri, sărbători
Mie îmi place mult să mă distrez. Cel mai mult. Am vrut iniţial să pun ghilimelele evitării plagiatului şi până la urmă am renunţat, întrucât nu cred că îşi poate cineva aroga paternitatea unei afirmaţii de categoria irefutabilului. De fapt ce îmi place cel mai mult la treaba cu distracţia este că simt că mă plasează în lume, în trend, în rândul marilor spirite contemporane intensiv mediatizate.
Şi apoi, cui nu-i place, de fapt? Domnii scorţoşi cu aere de filosofi sunt rugaţi să-şi scoată cravata de mort şi să poftească şi ei în vagoane, că i-am văzut ce făceau aseară la cârciumă. De fapt, atât de mulţi oameni trăiesc în siajul ideii ăsteia, încât până şi industria s-a prins. Şi odată ce s-a prins, ne-a prins şi nici că mai vrea să ne dea drumul, că doar ştiţi cum e industria: posesivă. Pe lângă asta mai e însă şi foarte organizată, aşa că s-a gândit să ne adune pe toţi în incintă, să nu scape niciunul. În sensul ăsta a distilat ceea ce istoria va consemna, peste veacuri, drept programul cel mai surprinzător al schimbării de mileniu: parcul de distracţii. Şi iată-ne ajunşi şi la subiectul nostru, după o volută stilistică de cea mai bună calitate.
Oricine crede că ştie ce este un parc de distracţii, fie că a frecventat sau nu asemenea instituţii: o incintă în care se găsesc tot felul de tiribombe. Cu sau fără temă, cu acces plătit şi atracţii gratuite sau invers. Nimic mai puţin exact. Greşit. Insuficient. Sigur că Parcul de distracţii este şi asta, dar este în primul rând mult mai mult decât atât. Parcul de distracţii este o falie spaţio-temporală în structura lumii noastre. Este un portal prin care poţi accesa alte dimensiuni, poate mai puţin spectaculoase decât cele propuse prin filmele din familia Star Trek, dar totuşi semnificativ diferite de cele ale cotidianului mundan.
În mod prea puţin documentat, şi la o adică strict formal, se spune că istoria parcului de distracţii este de dată relativ recentă, începând de pe la jumătătea secolului al XIX-lea, când apar primele semne de asemenea încropeli, pe fondul dezvoltării magice a tehnicii. Şi bineînţeles a posibilităţilor utilizării acesteia şi în alte scopuri decât producţia industrială. Foarte corect, numai că aceste prime instituţionalizări ale distracţiei nu fac decât să urmeze o tradiţie care se pierde în negura timpurilor, aceea a bâlciurilor periodice, care, oricât de medievale ar părea, sunt, la rândul lor, continuatoarele unor vechi sărbători precreştine, prilejuite de cine ştie ce evenimente – celebrări, comemorări, zeităţi. Cele mai cunoscute şi în legătură cu povestea noastră rămân Saturnaliile romane, despre care, oricât de sărace ar fi sursele autentice, ştim că propuneau o inversiune rituală a rolurilor şi poziţiilor sociale, într-un scop, până la urmă profilactic. Să înţelegi că structura socială a lumii este doar un construct determinat temporal, o simplă convenţie care stă în picioare numai datorită asumării rolurilor mi se pare o dovadă de mare înţelepciune. De asemenea, să înţelegi că ieşirea din rolul în care eşti distribuit cotidian te poate ajuta să-ţi cunoşti mai bine poziţia, cu avantajele şi dezavantajele, drepturile şi obligaţiile ce derivă din ea, şi să transformi asta în exerciţiu periodic, mi se pare încă o dovadă de mare inteligenţă socială. Inteligenţă ce s-a transmis chiar şi prin „întunecatul Ev Mediu” creştin până în zorii modernităţii, prin sărbători ce au primit nume de sfinţi, dar au integrat în ritualurile lor reziduuri din vremea zeilor, şi care sunt şi ele, dintr-o anumită perspectivă, scurtcircuite ale rutinei cotidiene şi prilejuri de ieşire din sinele social. Tot în aceste zile binecuvântate se organizau (de către întreprinzătorii vremii, probabil) varii moduri de petrecere a timpului eliberat de obligaţii şi care la noi purtau (poartă încă?) pitorescul nume de bâlci. La respectivele bâlciuri, vă amintiţi desigur, se întâlneau, rudimentare, accesoriile care populează astăzi, în forme tot mai avansate, parcurile de distracţii. Prin urmare, mă gândesc că nu ar fi tocmai ilegitim să legăm actualele forme împrejmuite de distracţie de vechiurile bâlciuri temporare şi prin ele de sărbătorile care le prilejuiau şi astfel de sărbători în general. Deci, dacă stăm să ne gândim bine, parcul de distracţii în forma sa actuală este răspunsul societăţii contemporane la nevoia de sărbătoare. Fiind o expresie a lumii contemporane, îmi pare că sunt evidente câteva caracteristici ce guvernează respectivul program: despiritualizare, descentralizare, tehnologizare, ubicuitate, simulacru, caracteristici care nu îl fac însă mai puţin transparent în sensurile sale profunde.
Despiritualizarea, cuvânt care pare să atârne greu în economia unui text despre distracţii şi incintele special amenajate, nu vrea să zică decât că, spre deosebire de strămoaşele lor care aveau mereu un temei care le ancora dincolo, parcurile de distracţii de azi nu mai caută vreo legătură cu celălalt palier, ci se mulţumesc cu orizontul lumii ăsteia. Sigur că devierile către oniricul basmelor, literaturii de anticipaţie etc. ar putea fi interpretate ca semne ale aceleiaşi nevoi de spiritualitate, dar felul în care sunt făcute are grijă să anuleze orice fel de mister. Descentralizarea se referă la independenţă şi autonomia oricărui astfel de parc în raport cu orice fel de autoritate care reglementa în mod tradiţional sărbătorile – autoritatea religioasă, autoritatea civilă, statul. Nu mă refer aici la reglementările administrative, de siguranţă sau sanitar-veterinare, care devin din ce în ce mai stricte. Tehnologizarea parcurilor nu face decât să se înscrie şi să continue probabil cel mai stabil trend al umanităţii recente, anume fascinaţia pentru invenţiile ajutătoare, pentru recorduri fizice şi performanţa asistată de maşinării. Ubicuitatea nu mai trebuie explicată, parcurile de distracţii sunt peste tot, oriunde, toate propun aceleaşi aparate şi scheme, iar odată cu deschiderea lanţurilor de asemenea stabilimente ea devine explicită. Cât despre simulacru, el este însăşi esenţa pe care sunt construite aceste micro-lumi.
El priveşte atât spaţiul, cât şi, mai ales, activităţile pe care le poţi întreprinde pe-acolo. Roller-coastere, maşinuţe care se tamponează, plimbări cu barca pe râuri nervoase, învârteli de tot felul, sperieturi şi întreceri factice, toate atracţiile sunt făcute să simuleze, în deplină siguranţă bineînţeles, condiţiile unor situaţii limită din lumea reală. Nu poţi fi pilot de avion de vânătoare că eşti prea gras şi miop, vino să simţi fiorul acceleraţiei 6 g în trenuleţul nostru pentru numai 5 euro. Cât despre spaţiul în care sunt anvelopate, fie tematice, fie nu, parcurile de distracţii se simt datoare să creeze o ambianţă aspiraţional recognoscibilă, în care se amestecă, uneori plăcut, alteori indigest, ingredientele mainstream ale habitatului prietenos. Vorbim de construcţii butaforice care re-creează cu instrumente scenografice decoruri dintre cele mai diverse, de la ambianţe tradiţionale la medii extraterestre, trecând prin tot felul de lumi inventate de scriitorii de basme. Tehnic vorbind, lucrurile sunt îndeobşte bine făcute, semn că există o şcoală bună de simulare plastică a realităţii, dar asta nu le salvează de penibilul imitaţiei grosolane şi al butaforiei cusute cu aţă albă. Cel puţin pe cele pe care le-am văzut eu.
Spuneam însă că toate aceste caracteristici, despre care s-ar putea scrie cărţi (altele decât cele scrise până acum), nu reuşesc să ascundă sensul profund al acestor destinaţii, care rămâne ieşirea din cotidian, fie acesta timp, condiţie, poziţie socială, într-un cuvânt evadarea. Precum strămoaşele lor sărbătorile, parcurile de distracţii propun, fiecare pe limba lui şi toate pe esperanto-ul globalizării culturale, o modalitate de evadare temporară din condiţia cotidiană la care zeii de-acum inexistenţi ne-au condamnat. Nu vi se pare însă puţin ciudat ca ele să prolifereze tocmai în ceea ce astăzi numim „lumea liberă”? Think about it.