De vorbă cu Carla Szabo
O bijuterie trebuie purtată în armonie cu ţinuta, silueta şi personalitatea fiecărei persoane, dar şi în strânsă legătură cu stările pe care aceasta le exprimă – de bucurie, entuziasm sau, pur şi simplu, lejeritate. Este credinţa care stă la baza oricărui concept de bijuterie creat de Carla Szabo, al cărei nume este asociat, în mod deosebit cu designul de bijuterie. A colaborat cu designeri vestimentari precum Irina Schrotter, Ami Lungu, Kinga Varga, Ana Alexe, Irina Marinescu, Oana Manolescu, Stephan Pelger, dar lucrează cu acelaşi entuziasm pe cont propriu. Recent, şi-a mutat atelierul într-o casă restaurată din zona parcului Carol, unde pregăteşte un concept nou de – „worktique”, boutique cu zonă de lucru, prin care îşi doreşte o mai mare apropiere a cumpărătorilor.
Viorica Buică: În ultimii ani, am auzit şi despre amenajările făcute de Carla Szabo şi despre lucrările de grafică şi despre obiectele inovative, dar mai ales despre bijuteriile pe care le-a creat. Cum jonglezi între aceste faţete ale muncii tale? Există o anumită latură care te reprezintă cu adevărat?
Carla Szabo: Îmi place să cred că mă reprezintă orice fel de act de design, indiferent în ce domeniu de materie se realizează; procesul de design ca logică şi metodologie este identic, aş putea spune, în orice domeniu.
V.B.: După amenajarea cafenelei de la British Council, a cărei funcţiune a fost din păcate prea repede schimbată, te-ai dedicat mai mult designului de bijuterie şi ai participat la multe evenimente de profil. Târgul AUTOR este poate cel mai important eveniment care a încercat să prezinte bijuteria contemporană ca un mediu de creaţie profesionist, iar la ultima ediţie, din toamna lui 2011, ai inaugurat o nouă secţiune – Focus Designer. Care a fost relaţia ta, de-a lungul anilor, cu acest târg şi ce a adus nou rolul de la ultima ediţie?
C.S.: Târgul AUTOR, cum ai spus şi tu, este singura platformă profesionistă dedicată bijuteriei contemporane şi acesta este motivul principal pentru care am fost de fiecare dată încântată să particip. M-am regăsit cumva acolo, a fost un cadru în care mi-am regăsit identitatea. Am mers şi din motive comerciale, pentru că este un târg cu vânzare, însă platforma de promovare îl face să iasă din anonimatul multelor târguri care s-au organizat în ultimii ani. Până acum nu am făcut un sondaj pentru a evalua impactul la public, urmează să îl facem ca să vedem efectele legate de notorietate şi creşterea brandului pe astfel de platforme. Cred că noua secţiune a fost un pas înainte pentru structura acestui târg, este un merit al organizatorilor că fac eforturi în continuare de a transforma acest eveniment în ceva care să treacă de comercial, într-o platformă de cunoaştere, de promovare, de creştere a notorietăţii meseriei: au existat la această ediţie şi conferinţe, prezentări pe teme de design şi creaţie. Suntem încântaţi că am deschis această secţiune şi aşteptăm cu interes să vedem ce urmează.
V.B.: În cadrul AUTOR ai prezentat o colecţie de bijuterie realizată împreună cu Irina Schrotter; nu este prima dată când colaborezi cu alţi designeri, le amintim doar pe Ana Maria Lungu şi Kinga Varga. Te simţi mai confortabil în acest tip de dialog atunci când dezvolţi o colecţie nouă, raportându-te şi la alte creaţii?
C.S.: Mă simt confortabil în orice fel de colaborare, însă într-adevăr această colaborare cu designerii mi se pare deosebit de incitantă. În general, orice fel de temă mi se arată încerc să răspund cât mai bine, să găsesc obiectul potrivit. Colaborările cu designerii au fost foarte provocatoare, pentru că ei veneau cu un set de idei, de pretenţii, iar acest lucru m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt în mai multe tehnici, în mai multe tipuri de exprimare. Totuşi, în acest demers, am reuşit să menţin o linie, un fir roşu în propunerile mele – genul de obiect pe care eu îl creez are o unitate, un sens dincolo de creaţiile designerului cu care am lucrat. Semnez un tip de obiect conceptual, cu o idee foarte clară în spate, ţin foarte mult la comunicarea ideii dincolo de formă. Mai mult decât atât, merg foarte mult pe o variantă de accesoriu cu impact grafic, am împrumutat mult din experienţa mea din domeniul graficii.
V.B.: Tocmai pentru că ai colaborat până acum cu mai mulţi designeri, aş vrea să te întreb dacă tu consideri că este nevoie de o anumită solidaritate în breasla designerilor români în acest moment, pentru a se impune pe piaţa locală?
C.S.: Da, bineînţeles, este nevoie de o unificare, la urma urmei este vorba de o creştere a culturii vizuale. Un om ca să ajungă să-i placă un obiect trebuie să ajungă să-l înţeleagă, este un proces întreg la care încă lucrăm. Iar în această educare a publicului, cu cât suntem mai mulţi cu atât mai bine.
V.B.: Ce crezi că îi lipseşte mediului autohton pentru ca designerii să poată crea aşa cum îşi doresc, dincolo de educarea vizuală de care aminteai?
C.S.: Prin educare mă refeream la foarte multe aspecte. Unul ar fi educarea publicului pentru a înţelege că un anumit tip de obiect lucrat în serie mică nu are cum să aibă un cost de producţie la fel cu cel realizat în serii mari. Aceasta este un tip de idee preconcepută cu care ne luptăm, publicul consumator ne compară cu seriile de magazine, care lucrează cu producţii foarte mari. Un alt tip de educare se poate face prin media, prin creşterea notorietăţii designerilor tocmai pentru că ei făuresc un anumit tip de produs care trebuie înţeles în complexitatea lui. Există un tip de educaţie care trebuie făcut direct la public, să înveţe să poarte un anumit tip de accesoriu care iese din standarde, un accesoriu care poate exprima anumite stări de spirit, bucuria, entuziasmul sau lejeritatea; sunt sentimente pe care le întâlneşti rar în societate, pentru că oamenii sunt obişnuiţi să-şi ascundă emoţiile, chiar şi pe cele pozitive. Nu în ultimul rând, ar mai fi de lucrat la lanţul comercial, care presupune patru mari jucători: unul este designerul, al doilea producătorul, al treilea – buyerul, magazinul, iar al patrulea – consumatorul, cumpărătorul, cărora li se adaugă şi media. Aceste cinci entităţi, puncte-cheie, trebuie să funcţioneze într-un lanţ. Momentan nu prea există liniile care să le lege, fiecare există în barca lui. Designerul îşi face singur colecţia, în cel mai fericit caz împreună cu producătorul, ei dialoghează, dar nu reuşesc să ajungă la buyer, şi mă refer la achiziţionarea de către magazine a produselor de designer. Acestea se orientează mai ales către produse de import; din punctul meu de vedere magazinele joacă un rol esenţial în faptul că acest lanţ nu funcţionează cum ar trebui, nu achiziţionează marfă locală. Revistele în general au început să promoveze designerii, dar aceştia trebuie să fie şi cumpăraţi. Cumpărătorul răspunde şi el lucrurilor pe care le vede, cu care este obişnuit.
V.B.: Cum a evoluat partea de producţie pe plan local? Simţi că în această privinţă ai ajuns la un echilibru în prezent?
C.S.: Am ajuns la un echilibru, dar nu vine doar din partea de producţie en-detail, el este susţinut de producţiile de serii medii şi mari pe care le realizăm pentru companii. În momentul în care avem tiraje de un anumit tip de produs, cu anumită tehnologie, ne facem intrarea într-o anumită branşă de producători care au o justificare pentru a face un produs în tirajul mare. În aceste condiţii, putem şi noi să introducem serii mici pentru aceste tehnologii. Echilibrul de acum este unul artificial, comerţul en-detail nu a ajuns să se auto-finanţeze.
V.B.: Te-aş ruga să ne spui povestea atelierelor tale, începând cu cel din Centrul Vechi, apoi cel de la The ARK şi acum în această casă restaurată din zona parcului Carol. Cum îţi alegi spaţiile în care lucrezi? Sau cum te-au ales ele pe tine?
C.S.: În principiu spaţiile în care creăm ar trebui să aibă o anumită zonă de inedit, pentru că şi noi facem nişte produse mai inedite; până la urmă, cine se aseamănă se adună. Eu am lucrat combinând atelierul şi magazinul în 2004, la începutul experienţei cu accesoriile, când am avut un magazin în care vindeam şi produsele colegilor mei alături de branduri străine, era o mansardă într-o casă, cu atelierul la etajul 1. A urmat apoi un magazin pe Calea Victoriei care a funcţionat tot ca un boutique creativ, vindeam designeri locali şi de afară. După aceea, am deschis acel boutique pe Lipscani care nu a avut o viaţă prea lungă pentru că au intervenit săpăturile în zonă. A fost cumva un pas înainte pentru că vindeam doar produsele făcute de noi. Ne-am mutat apoi la The Ark, unde aveam atelierul şi un mic showroom, iar acum, în casa în care ne desfăşurăm activitatea, am adăugat o funcţiune: o cameră dedicată activităţilor de creaţie şi de dezvoltare individuală, unde vom organiza o serie de workshop-uri şi întâlniri pe teme de creaţie. Încă nu am pus în funcţiune acest program, dar se va întâmpla în curând. A rezultat la final ceea ce noi numim un „worktique”, boutique cu zonă de lucru. Proiectul de reconversie a casei, realizat de doi arhitecţi foarte talentaţi, Anca Mulţescu şi Andrei Mulţescu, m-a impresionat chiar din faza lui de şantier. Spaţiul actual este realizat prin unirea a două corpuri de case construite în ani diferiţi, între sfârşit de secol 19 şi început de secol 20, printr-o construcţie de sticlă. Au obţinut astfel un spaţiu mult mai mare pentru interior, s-a creat o atmosferă specială, ce combină două stiluri şi două epoci diferite într-un mod echilibrat şi natural. Am ţinut foarte mult să ne locăm aici, pentru că atmosfera acestui spaţiu conţine parfumul a două lumi, una cu miros de levănţică, plină de melancolie şi una actuală, aproape fără miros, bazată pe transparenţă şi deschidere.
V.B.: Cum îţi alegi materialele cu care lucrezi şi cât de importante sunt ele pentru tine, cum influenţează ceea ce faci?
C.S.: Ca să fac o analogie, materialele sunt precum cana în care torni ceaiul. Materialul pentru mine este partea a doua a creaţiei, întâi trebuie să-ţi fie clar ce vrei să transmiţi ca metaforă, ca idee, ca stare, iar după aceea materialul apare complementar, în mod logic. Dacă vrei să transmiţi melancolie, nu o să lucrezi cu inox, ci cu lemn, os, dacă vrei să transmiţi duritate, lucrezi cu nichel etc. Cam aceasta e logica de alegere a materialelor, nu suntem fixaţi într-o anumită tehnologie. De aceea atelierul nostru se bazează nu pe producţie, ci pe creaţie. Am ales să nu investim în maşini care ulterior trebuie „hrănite”, întreţinute, de cele mai multe ori externalizăm producţia către oameni care se pricep cel mai bine. În atelier realizăm mostre, serii mici pentru comenzi sau pentru produsele noastre; ca principiu, realizăm piesele componente în alte părţi, iar noi le montăm. Practic, acum facem doar monturi la rece, dar de anul acesta vom începe să realizăm şi monturi la cald, cu piese de sudare şi eventual turnare, în serii mici.
V.B.: Simţi un anumit decalaj faţă de designerii din alte ţări în raport cu ceea ce se poate face/crea aici?
C.S.: Nu avem toate tehnologiile de afară, dar ele apar şi la noi de la an la an. Acum aşteptăm cu multe speranţe ca unul dintre producătorii cu care lucrăm să achiziţioneze o maşină cu care vom putea să facem mai multe nebunii din piese metalice. Întotdeauna temperatura dintr-un ochi de baltă este diferită de cea din râul care curge. Noi, ca ţară, suntem mai izolaţi, din motive variate, şi e normal ca acest lucru să se simtă şi în design, dar diferenţele nu sunt atât de mari pe cât se aşteaptă lumea. Noi am avut mai multă tehnologie decât avem astăzi, în ultimii 50 de ani s-au distrus multe fabrici în care am fi putut să ne manifestăm ca designeri, industria pe care am avut-o nu mai există. Încet-încet, în sectorul privat au început să achiziţioneze o parte din tehnologiile care existau şi în anii ‘70 la noi, există şi o serie de tehnologii mai moderne, din ultimii 10 ani, care există în ţară, însă, cum spuneam, noi nu le putem accesa decât pentru comenzile foarte mari.
V.B.: Spuneai că spaţiul de la mansardă de aici va fi dedicat dialogului, comunicării între profesionişti ai domeniului. Ai în vedere şi studenţii pentru evenimentele care vor urma?
C.S.: N-am reuşit încă să conturăm final acest proiect, dar nu zic nu, mi se pare că este deja o datorie morală pentru noi, cei care profesăm de cel puţin 10 ani în acest domeniu, să împărtăşim cunoştinţele pe care le avem. Eu am învăţat meserie fără a avea modele şi mi-a fost foarte greu, timpul a curs mult mai lent în procesul de învăţare şi consider că este de datoria mea să transmit mai departe ce ştiu, atât cât pot. Cred foarte mult în dezvoltarea individuală, aş vrea ca măcar câţiva oameni să înţeleagă ce înseamnă să creezi frumos, să creezi obiecte care să bucure alţi oameni şi care să supravieţuiască într-un sistem economic dificil.
V.B.: Ai participat în ianuarie la Berlin Fashion Week pentru a doua oară alături de Irina Schrotter. Care sunt primele impresii după eveniment? Ce înseamnă pentru tine, profesional, astfel de interacţiuni?
C.S.: Prezenţa Irinei şi a Romanian Designers la Berlin s-a dovedit şi de astă dată una observată şi apreciată. Avem deja feedback-uri importante din presa germană.
În colaborarea cu Irina, pentru noi este foarte important că am reuşit şi acum să facem echipă bună şi rezultatul este unul estetic armonios. Ca business, experienţa Berlin este una la început de drum. Pentru a ajunge să avem cu adevărat succes pe acest teren, este foarte important să intrăm pe piaţa de consum.În acest sens, prezenţa românilor pe catwalk a fost însoţită strategic şi de participarea la târgurile comerciale. Pentru noi, fiind prima dată, a fost o experienţă notabilă prin volumul foarte mare de informaţii cu care ne întoarcem, dar şi prin comenzile realizate. Ştim mult mai bine acum cine suntem, cine ne apreciază şi ne doreşte, cum ne situăm în piaţă şi care sunt următorii paşi de parcurs.
V.B.: Este greu să alegi între propriile creaţii, dar dacă ar fi să recomanzi una dintre ele unei persoane interesate /pasionate de arhitectură şi design, care ar fi aceea?
C.S.: Cred că ar fi Herman, o bijuterie-personaj, un obiect jucăuş care are un concept larg, încă neexploatat pe deplin. Până acum am reuşit să realizez prin forţe proprii o serie de 10, este un obiect din argint masiv. Este un obiect anti-stres, proiectat să stea în palmă, e ca o telecomandă pentru viaţa privată a fiecăruia, are butoane de închidere/deschidere, picioarele lui intră ca într-un soi de priză, e un gadget haios, un simbol al modernităţii: o treime maşină, o treime femeie, o treime bărbat.