Despre Institutul Jocului cu Maria Mandea: „Jocul, activitate autotelică, la fel ca arta, le oferă locuitorilor posibilități de a-și revendica orașul.”
INTERVIU: Iuliana Dumitru FOTO: courtesy of Maria Mandea
Deși de-o seamă cu omenirea, jocul, ca domeniu de studiu de sine stătător, are o istorie destul de tânără în general – iar în România abia acum prinde contur. Deci cu atât mai pasionantă și mai semnificativă o inițiativă recentă precum Institutul Jocului, o platformă interdisciplinară de cercetare a jocurilor, inițiată de artista Maria Mandea împreună cu colectivul Super Serios și susținută de programul Accelerator al galeriei GAEP. Mai multe despre caracterul ludic al lumii și despre potențialul artistic și social al jocurilor în spațiul public ne-a povestit Maria, în dialogul ce urmează.
Înainte de a vorbi despre Institutul Jocului, să trasăm parcursul către acest proiect și preocuparea ta pentru studierea jocului ca act artistic, social, ca teritoriu al designului.
Interesul inițial nu știu de unde a venit, poate că toți îl avem de fapt. Însă așa am decis să urmez studii de design – am vrut să proiectez jucării. Am început Facultatea de Arhitectură, dar am găsit că nu mi se potrivea, poate nu aveam suficientă libertate de mișcare. Așa că am schimbat scara și am urmat Facultatea de Design de produs. În acel moment la noi nu existau studii universitare în domeniul jocurilor (acum există, spre exemplu Masterul Art of Game Design de la UNATC, la care și predau), dar am avut libertatea de a alege proiecte în facultate care să se potrivească cu parcursul meu. Imediat după ce am terminat, împreună cu Teodora Ungureanu (care termina și ea în același an, 2017, arhitectura și care apoi s-a specializat printr-un doctorat în urbanism), am pus bazele Studio Super Serios (devenit colectivul Super Serios, împreună cu alți membri, designeri, arhitecți, urbaniști).
Aici am pornit primele experimente legate de jocuri urbane. Un an mai târziu, am început doctoratul la UNArte, cu o temă legată de joc, studiind dimensiunea lui participativă, pedagogică și performativă. Prin cercetarea artistică pe care am dezvoltat-o, am observat jocul ca parte constitutivă din mișcări de avangardă, de la Bauhaus la Fluxus sau Black Mountain cu posibilitățile sale performativ-emancipatoare. Am început să-mi structurez o viziune asupra jocului, să-i văd posibilitățile ca mediu de lucru artistic, dar și limitările în condițiile în care nu există o structură mai mare de cercetare a acestuia. Așa apare Institutul Jocului, pentru că sunt convinsă că ar trebui să existe deja. Eu fac propunerea, dar sper să crească într-o rețea colaborativă și transdisciplinară.
Institutul Jocului – alăturarea a doi termeni aparent contrastanți. Ce este deci Institutul Jocului, cum s-a concretizat, ce conține, ce va deveni?
Doar aparent, da, pentru că jocul e serios. Cel puțin pentru cei care îl joacă. De fapt, atitudinea de joacă presupune o formă radicală de seriozitate în raport cu lumea jocului și cu ceilalți jucători. Fără ca seriozitatea să excludă distracția sau plăcerea jocului, din contră. De aici și posibilitatea de a se situa într-o zonă de cercetare artistică, în care ai nevoie și de o rigoare a experimentului, dar și de o libertate a explorării.
Institutul Jocului poate fi văzut ca o platformă de colaborare între artiști cu profiluri diferite, dar și un efort de conceptualizare a unei direcții estetice participativ-performative. În acest moment este o platformă online în care se vor aduna direcții de cercetare a jocului. Primul proiect, cu care am și lansat platforma (institutuljocului.ro), este Biblioteca de Jocuri Publice. Biblioteca este o colecție de jocuri care pot fi instalate în spațiul public. Practic, ai instrucțiuni pentru a instala un joc urban în spațiul public, de la ce materiale folosești și cum le prepari până la regulile jocului. Sunt jocuri care se joacă în 2-10 jucători și care se încadrează mereu într-un pătrat de 5 x 5 m. Oricine le poate accesa, le poate instala, le poate juca. Sau poate chiar propune unele noi. Trebuie doar să găsești un spațiu în care să pui jocul. Să revendici o parte din spațiul public, chiar și pentru câteva ore. O intervenție efemeră, cu creta pe asfalt, care delimitează un spațiu pentru joc, un spațiu pentru oameni în oraș.
Primele jocuri intrate în Bibliotecă sunt adaptări ale jocurilor-instalații realizate de Super Serios sau de mine în ultimii ani. Spre exemplu, în Bibliotecă este și o adaptare a Jocului Rousseau, care pornește de la un citat din J. J. Rousseau, din Discurs asupra inegalității dintre oameni, și pune problema formării proprietății și a societății (prin mișcări, sărituri și tactici de joc). Jocul-instalație artistică a fost achiziționat anul trecut de Muzeul Național de Artă Contemporană, iar arhiva lui și a procesului poate fi văzută în expoziția Puls 22 care este acum la muzeu – dar cred că e important ca o versiune a lui să fie accesibilă și pentru a fi jucată în spațiul public.
Jocurile din Bibliotecă pot fi jucate și de copii, dar e important și ca adulți să facem exercițiul ăsta. Așa că am planificat pentru începutul lunii septembrie un eveniment în care să instalăm unul dintre jocuri în zona cinematografului Gloria din sectorul 3. Încă așteptăm aprobări, dar ideea este de a delimita un spațiu care să rămână o perioadă mai lungă destinat testării jocurilor din Bibliotecă.
Credem (la Super Serios) că ceea ce facem trebuie să fie în domeniul public, ca idei și ca spațiu. Iar Biblioteca de Jocuri Publice, ca prim proiect al Institutului Jocului, propune anumite direcții de dezvoltare a acestuia: expansiunea, dintr-o platformă digitală, în spațiul real, deschiderea către specialiști din alte domenii și participarea activă a publicului, a jucătorilor.
Cum se creează de fapt un joc urban? De la ce pornește și spre ce țintește?
Depinde. Asta e, că nu știi întotdeauna ce pornește jocul. Poate fi ceva predefinit sau ceva spontan, poate fi o situație care inspiră un spirit de joacă în participanți. Esențial este să ne dezvoltăm capacitatea de a descifra structura ludică a lumii, așa cum, privind o frunză, vedem nervurile și modul în care decurg procesele vitale. Am întâlnit acest mod de a gândi și în metoda pedagogică a lui Flondor și a grupului Sigma de la Liceul de Arte din Timișoara în anii ’70.
Există foarte mult potențial ludic în cotidian, și chiar în problemele cu care ne confruntăm. Iar cotidianul poate fi discutat și perceput și în alte moduri atunci când limbajul în care discutăm antrenează mai multe simțuri, de la văz și auz la mișcare sau simțul echilibrului, și implică colaborare și conflict, toate într-un cadru sigur, cu reguli proprii. Institutul Jocului propune și descoperirea limbajului unui mediu artistic nou, activ, interactiv, participativ, tangibil. Un limbaj în care probleme destul de greu de discutat, precum proprietatea publică și privată sau orașul comun, pot fi dezbătute altfel.
Crezi că jocul și studierea lui sunt pentru tine și o formă compensatorie de proiecție pentru tot ceea ce orașul în sine și infrastructura urbană „oficială” nu oferă?
Este o problemă de regăsire a „umanismului arhitectural” și de redescoperire a orașului oamenilor. Jocul e o parte esențială din experiența umană. Locuirea este o problemă de umanism urbanistic, nu de funcționalism, orașul nu e doar un bun, ci un bun comun. Jocul, activitate autotelică, la fel ca arta, le oferă locuitorilor posibilități de a-și revendica orașul. Deci n-aș zice compensatorie, ci o forță care aduce cu sine un tip de implicare. Pe de altă parte, sigur, nu m-aș supăra să fac jocuri într-un București cu mai mult spațiu verde, mai multe piețe publice, cu mai multe locuri pentru pietoni și bicicliști, mai prietenos cu oamenii.
Care e rolul unui joc urban, dacă acceptăm, așa cum spuneai în alt interviu, că nu ne putem aștepta ca jocul (și arta, prin extensie) să poată produce (el singur) politici urbane, pentru că și-ar pierde fix dimensiunea definitorie – gratuitul.
Rolul e chiar în sine, în experiența de joacă. O experiență care permite explorarea de posibilități altfel inaccesibile. O experiență ce presupune relaționare, situaționare în raport cu ceilalți și cu contextul, presupune negociere, conflict și colaborare, toate într-un cadru sigur, de joc (siguranță care permite o acceptare mai relaxată a altor puncte de vedere). Din toate astea și dintr-un specific participativ-performativ apare o estetică proprie jocului, care depășește cu mult dimensiunea strict vizuală, chiar dacă se bazează pe lucruri construite (fizic sau digital). E un design al obiectului-joc, dar și al conceptului-reguli și al interacțiunii-relațiilor. Iar calitatea definitorie s-ar putea numi ludicitate, așa cum avem muzicalitatea sau teatralitatea. Deci vorbim despre mai mult decât jocuri, despre caracterul ludic al lumii sau al orașului. Ca arhitecți, designeri, urbaniști putem să observăm și să transformăm orașul din perspectiva asta.
Ce ai observat în mod nemijlocit la participanții la astfel de jocuri/experimente în spațiul public?
Comparativ, oamenii sunt mult mai receptivi în spațiul public decât în instituții precum muzeele. Dacă acolo există niște reguli cu care suntem atât de obișnuiți (nu atinge lucrările, ai grijă pe unde mergi etc.), un joc în oraș aduce aminte de o experiență pe care majoritatea au avut-o anterior – jocul pe stradă, în fața blocului, transformarea spațiului public în loc de întâlnire al unei comunități de joc.
Ce modele sau referințe practice și teoretice ai avut în vedere în cercetările tale (de doctorat și nu numai)?
Majoritatea referințelor sunt în zona avangardelor artistice și a artiștilor care ies din limitele a ceea ce poate fi artă. Evenimente artistice cu caracter ludic pot fi găsite chiar și când nu sunt propuse ca jocuri. Ca exemple ar fi evenimentele dada sau jocurile suprarealiste, derivele situaționiste, propunerile lui Kaprow sau jocurile lui George Brecht, mai recent teoretizarea esteticilor relaționale și definirea artei participative, folosirea materialelor efemere în monumentele lui Hirschhorn, explorarea percepției (și deruta simțurilor ca joc al libertății) la Carsten Höller, folosirea digitalului cotidian pentru rețele de jocuri de către Blast Theory.
O direcție ordonatoare a fost și cea pedagogică, de restructurare a limbajelor artistice, Klee, Kandinsky, Albers. Sau chiar de încurajare, resimțită descoperind artiste ca Geta Brătescu, Anni Albers, Sophie Taeuber-Arp, Niki de Saint Phalle sau chiar Katia Pascariu. Două direcții estetice care se îmbină în joc sunt conceptualismul (dacă e să pornim de la regulile jocului) și esteticile relaționale (dacă e să considerăm jocul ca relații între jucători sau între jucători și sistem). Aparent greu compatibile, jocul le unește pentru că are un caracter și de obiect, și de eveniment în timp și spațiu, la fel ca arhitectura.
Un (tip de) joc preferat.
Îmi plac jocurile care mizează pe libertate. Jocurile care te învață să fii liber, să iei propriile decizii, să fii autonom, dar și în relație cu ceilalți. De asta multe dintre jocurile din Biblioteca de Jocuri Publice au reguli care pot fi modificate sau moduri de a câștiga ce pot fi inventate pe măsură ce jocul se desfășoară.
Care e relația ta cu Bucureștiul și cum ai traduce-o într-un joc?
Am crescut în București, deci cumva mereu este punctul de referință când vorbesc despre oraș. Dar mi se pare mai interesant de văzut ce propuneri au ceilalți despre orașul în care trăiesc, orașul pe care și-l imaginează. În jocul Aproape Departe jucătorii povestesc un oraș. Un oraș cu situații absurde, situații de conflict, de uimire, prin care trebuie să treacă. Dar și un oraș al oamenilor, nu doar al mașinilor, un oraș al conviețuirii, nu un oraș al luptei pentru proprietate, un oraș creativ, mai puțin industrial, mai artistic, mai studențesc, mai jucăuș, mai uman.
