Despre joc şi joacă cu Eliza Yokina

Arhitecta Eliza Yokina crede în educaţia prin joacă, în capacitatea copiilor de a asimila nenumărate informaţii şi deprinderi prin experiment şi interacţiune. În ultimii ani, a putut observa mai bine acest tip de proces în cadrul programelor „de-a arhitectura” (un proiect de anvergură pentru cultivarea interesului şcolarilor faţă de arhitectură şi mediul construit, dezvoltat alături de Ordinul Arhitecţilor din România), dar şi în cadrul unor mici ateliere dedicate şi, bineînţeles, alături de propriii copii, cărora a început să le creeze spaţii pentru joc. Recent, a avut oportunitatea de a regândi şi mobila spaţiile unei case vechi pentru a deveni o grădiniţă luminoasă şi primitoare, capabilă să stimuleze, prin funcţiuni şi detalii, imaginaţia micilor săi vizitatori.

Interviu realizat de Viorica Buică
Foto: Andrei Mărgulescu

Au existat anumite principii legate de educaţie după care te-ai ghidat în amenajarea spaţiilor grădiniţei Little Learners? Sau care au fost punctele-cheie în tema formulată de beneficiari?

Little Learners este o grădiniţă cu programă şcolară britanică. Pentru că modul de predare este unul specific a fost nevoie ca spaţiul să respecte anumite reguli, în special de zonificare. A existat într-adevăr un brief care descria foarte bine zonele de activităţi. De exemplu, în fiecare clasă există o mică zonă delimitată cu paravan care se numeşte „Imaginative Role-play corner”, unde periodic se schimbă amenajarea în funcţie de tema didactică. Copiii se joacă astfel în jurul temei respective într-o scenografie coerentă. O altă zonă este „small world area”, unde se găsesc jucării în miniatură despre lume; apoi, în zonele „manipulative, art & writing” se găsesc măsuţe şi scaune unde copiii meşteresc diverse lucruri, mai sunt zone de stat pe jos în apropierea jocurilor de construcţie şi a puzzle-urilor, precum şi o zonă mai mare, cu covor, în care se face Cercul („circle time”), cred că cea mai îndrăgită oră pentru copii. Am observat că în curricula lor se acordă un interes mare apropierii de natură prin observare, experimente, expediţii, se construieşte o relaţie directă cu elemente ale naturii, de aceea m-am gândit la două obiecte de mobilier care să faciliteze aceste activităţi – o jardinieră cu plante aromatice şi un banc de lucru pentru grădinărit.

Ştiu că îţi plac casele vechi, cu suflet, iar grădiniţa s-a aşezat tocmai într-o astfel de clădire. Cum au fost valorificate şi totodată transformate spaţiile existente?

Nu am făcut multe intervenţii, am încercat să păstrăm aerul pozitiv al casei vechi redându-i spaţialitatea originală, am vrut să aducem lumină la interior, culori deschise şi discrete. Am renunţat la multe compartimentări funcţionale inutile în noua funcţiune şi am generat astfel mai mult spaţiu pentru mişcare. Cea mai importantă intervenţie a fost totuşi amenajarea curţii. Am propus înălţarea acesteia printr-un deck din lemn, la nivelul interiorului, şi astfel am putut îngloba nişte zone adâncite în pardoseală, pentru groapa de nisip şi trambulină.

Designul pentru copii ar trebui să fie în acelaşi timp funcţional şi educativ, atractiv vizual, dar într-o linie ce ţine de un anumit firesc, de natural. Povesteşte-ne despre mobilierul şi celelalte obiecte concepute pentru grădiniţă.

Peste toate cerinţele funcţionale am încercat să vin cu ce îmi place mie să le spun copiilor – poveşti despre căsuţe. Astfel, fiecare piesă de mobilier a devenit o căsuţă – a pijamalelor, a cărţilor, a jucăriilor, a plantelor şi o căsuţă mai mare pentru citit şi odihnă – biblioteca.

Care au fost reacţiile copiilor şi ale educatorilor? Au existat şi ajustări după finalizarea proiectului?

Atitudinea educatorilor a fost una mai orientată către funcţional şi practic, ceea ce este de înţeles. Copiii însă au luat în posesie imediat tot spaţiul. Am avut şi surprize, au existat câteva zile de ateliere înainte de începerea anului educaţional în care am testat practic spaţiul şi am avut surpriza să văd că unii copiii mai mici intrau cu totul în lăzile de jucării moi, aşa că au fost transformate în rafturi de jucării moi. Totodată, căsuţa-bibliotecă a trebuit să fie transformată în bibliotecă clasică pentru că îi atrăgea pe copii mai degrabă la căţărat decât la repaus. Copiii se bucură de activităţile lor într-o ambianţă cât mai discretă şi liniştitoare zic eu. Cred că, aşa cum se spune şi în popor, pofta vine (şi) mâncând – ambianţa a fost apreciată cu adevărat după primele zile de activitate.

În viziunea ta, ce tip de spaţiu (şi/sau obiecte) nu ar trebui să lipsească dintr-o grădiniţă?

Eu am profitat de zonificare pentru a completa camerele cu câte un obiect care, în opinia mea, nu ar trebui să lipsească din spaţiile destinate copiilor – tabla neagră pentru cretă şi magneţi şi oglinda. Cred că ar mai trebui să fie loc pentru un covor pe care copiii să se adune în cerc pentru a povesti şi a cânta, o masă mare pentru „messy activities”, o masă-recipient unde copiii să se poată juca spre exemplu cu făină şi apă, un spaţiu mare, deschis, pentru activităţi fizice.

Ai avut până acum ocazia să şi lucrezi cu copiii în spaţiul pe care l-ai creat?

Un atelier propriu-zis nu am făcut încă, dar am fost de mai multe ori acolo şi am putut să observ cum e folosit şi transformat de copii şi educatori. Acest lucru, evident, completează cu mult experienţa acestei amenajări.

După ambiţiosul proiect „De-a Arhitectura”, care creşte de la an la an, cartea pentru copii „Vise despre case” şi căsuţa-refugiu construită pentru Mina, alături de diverse ateliere gândite pentru cei mici, te numeri printre puţinii arhitecţi autohtoni cu experienţă în universul copilăriei, de care, de altfel, te-ai apropiat în mod firesc. Ai putea numi câteva calităţi esenţiale pentru un produs destinat copiilor?

Experienţă mare nu cred că am, însă învăţ pe parcurs alături de copiii mei şi de proiectele în care mă implic alături de colegele de la asociaţia „De-a Arhitectura”. Înţeleg că învăţarea prin experienţă este mult mai eficientă şi înglobează mai multe dimensiuni decât o învăţare clasică, să zicem. Cred că o jucărie, pe lângă alte calităţi, trebuie să dezvolte creativitatea copiilor, să-i provoace să imagineze scenarii, să le dezvolte sensibilitatea, simţul spaţial sau estetic şi abilităţi practice noi.

De curând, la început de decembrie, ai prezentat un nou set de joacă – frumoase căsuţe din lemn care pot fi îmbinate şi combinate după imaginaţia fiecăruia. Care este povestea lor?

Sunt mai multe poveşti care sunt ascunse în joc, fiecare o poate descoperi pe a lui. Prima despre care vreau să vă spun este Povestea Naturii. Căsuţele vin direct din copaci, acei copaci care au crescut în păduri şi care au fost tăiaţi pentru a deveni mobilier, finisaje şi materiale de construcţie. Aşa au ajuns în ateliere şi fabrici unde se prelucrează lemnul. În ateliere, am văzut că sunt multe lemne rămase nefolosite, defecte sau pur şi simplu resturi. Şi fiindcă copacilor nu le-ar fi plăcut să ajungă resturi m-am gândit că s-ar fi bucurat să devină căsuţe de joacă sau de împodobit casele oamenilor. Aşa a ajuns lemnul tăiat şi şlefuit în forme de case în nişte cutii făcute special pe măsura lor – tot manual şi tot din copaci. Când deschizi cutia, primul lucru pe care îl poţi face este să închizi ochii pentru a mirosi lemnul şi natura. După aceea, poţi privi prin căsuţe, care sunt nefinisate, le poţi observa diferenţele, culoarea, fibra, greutatea, duritatea, defectele. Când am spus defectele deja am început altă poveste, despre grup, echipă, toleranţă. Apoi putem povesti despre sate, ferme, oraşe… putem inventa reguli şi ne putem gândi la noi şi noi poveşti.

Ce tip de joacă ţi-ai propus să promovezi? Ţi-ai dori să realizezi/re-inventezi un anumit obiect?

Mă gândesc la cei care cresc astăzi înconjuraţi de media şi gadgeturi şi cred că au nevoie pur şi simplu de pauze. În ecuaţia unei zile de grădiniţă sau şcoală, stat în trafic, tv, jocuri pe tabletă sau telefon, mediu vizual şi sonor agresiv, încerc să-i aduc pe copii în contact cu ceva ce nu poate fi consumat, ci mai degrabă trăit, o experienţă ce completează anumite lipsuri. Dar menţionez că nu mă refer la lipsa părintelui, această lipsă nu poate fi suplinită, tocmai de aceea consider că e bine atunci când jucăria permite jocul în doi.

Pentru că ne aflăm la sfârşit de an, te întreb care ar fi planurile/dorinţele pentru 2014.

Mi-a plăcut joaca cu jocurile, vreau să merg mai departe în această direcţie.