Despre locuire, în alte feluri…
Orice asemănare între forma casei şi profesia beneficiarului este forţată, întâmplătoare şi lipsită de imaginaţie! Nu, nu este o casă ca o minge de fotbal şi nici măcar ca un ozn, deşi E.T. ar fi putut să o numescă „HOME”, iar pădurea o recomandă!
Nordul Bucureştilor de dincolo de barieră este încă un teritoriu al surprizelor în arhitectură şi în gradul de ocupare a terenului. De altfel, nici celelalte puncte cardinale nu se lasă mai prejos. Horror vacui a părăsit demult ornamentica şi a coborât pe câmpurile şi în codrii care înconjurau până odinioară Capitala. Lupta cu spaţiul liber şi cu principiile lui Vitruviu e în amplă desfăşurare şi într-un apogeu continuu, dacă există aşa ceva, şi iată că aici există! Spaţiul public pare un loc pus la index şi nici măcar străzile care îi duc pe proprietari acasă nu au primit mai multă cinstire. Am exagerat spunând străzi, uliţe desfundate ar fi mai potrivit, uliţe pe care jocul postmodern al întâmplării alătură rezidenţe, noroaie, maşini scumpe şi căruţe ticsite de vreascuri, urmate de câte un căţel şleampăt.
Dar nu despre radiografierea noilor zone rezidenţiale vorbea chapeaul, ci despre o casă aflată lângă liziera pădurii Băneasa, iar, pentru a o introduce în scenă, cuvintele lui George Călinescu sunt un potrivit preambul: „Arhitectura e una dintre artele cele mai pure, alături de muzică şi poezie, fiindcă ea creează o supranatură şi, ca să nu se înţeleagă greşit în sensul idealizării, o contra natură, în mijlocul naturii.” Dincolo de ideea primului beneficiar de a avea „o casă deosebită de tot ce s-a construit până acum la noi”, proiectul a avut ca reper natura. Rezultatul a fost într-adevăr o casă neobişnuită, dar care nu a dialogat în răspăr cu referinţa. Nu doar materialele dominante au respectat-o, ci şi contrapunctele. Casa „a crescut din pământ” cu multă piatră şi lemn, iar învelitoarea din solzi de inox a îmbrăcat-o spectaculos către stradă şi a deschis-o luminos către grădină. Grija de a coloniza cât mai eficient terenul pare să nu fi avut succes aici. Grădina îşi poartă cu demnitate acest nume şi mai mult, a fost sistematizată astfel încât locuirea în oraş să fie doar o impresie. Cascada şi apa condusă pe sinuoase bretele creează o ludică tramă, în completarea denivelărilor şi a pomilor care, odată crescuţi, vor izola vizual proprietatea.
Unul dintre colţuri este mascat de un pavilion de vară cu alură mediteraneeană, îmbrăcat în lemn. Casa se află undeva în acest spaţiu liber şi verde, nu căutat simetric faţă de diverse axe, dar orientat către acea lumină, care într-un fel exclude exteriorul, trăgându-şi forţa tocmai din această anulare. Proiectându-se pe sine ca obiect arhitectural, lumina aduce în acelaşi timp natura în interior, punând, totodată umbre între cele două spaţii. Iar aceste umbre au un amplu teritoriu în care să îşi joace propriul kabuki, coconul care le protejează sporindu-le muzicalitatea. Chiar dacă piatra şi lemnul care compun interiorul au greutate, lumina şi maniera în care cupola o redirecţionează le transcende materialitatea. Treptele din piatră sunt liantul interiorului. Ele conduc, leagă cele două flancuri sau coboară către livingul demi-îngropat. Fragmentat de şemineul îmbrăcat în marmură albă, când lucioasă, când mată, livingul îşi are zona lui de conversaţie expusă exteriorului şi cea organizată în faţa acelei „cutii a miracolelor, unde o imagine o mătură pe cea anterioară, fără a lăsa urme”. Mobilierul este fabricat după dorinţa proprietarilor pe tărâmuri spaniole, exact pe măsura spaţiilor pe care le îmbracă. Deschiderea vitrată neîntreruptă ce înconjoară camera de zi suspendă casa şi-l ajută pe cubul ce închide fără indiciu dormitorul să pară imponderabil. Şi totuşi, sunt alte câteva trepte care ajung la el, lăsând în urmă la parter un birou cu trofee, bucătăria şi locul de luat masa. Bucătăria în cheie minimalistă are tăiat spre grădină şi spre portocaliul apus un ecran lat. Alături, diningul, contrapunctul cromatic al casei, datorat mobilierului, se raportează la acelaşi apus cu o fracţiune de grad mai la sud. Prima rampă a scării duce la o uşă de taină care se deschide spre ce are mai intim o casă: dormitorul principal şi camera de baie aferentă. Lavoarele şi minipiscina nu puteau fi decât rotunde, iar oglindirea completă. Spectaculoasa scară ce urcă în zig-zag până aproape de vârful cupolei face un popas la al doilea nivel al juniorilor. În peretele placat cu piatră verzuie de Năvodari şi ritmat vertical de tuburi luminoase stau aliniate întrările celor două dormitoare şi camere de baie. Culoarea şi jucăriile vin bine împreună, băile se răsfaţă cu pereţi de sticlă colorată, iar treptele nu obosesc să mai urce până la sala de lectură şi cel mai sus până la cea de fitness. De aici de sus, poate fi admirată redactarea unui interior generos cu spaţiul liber, nefolositor ocupării cu orice preţ, dar vital locuirii.