Despre muzică, patrimoniu și speranță, cu violonistul Alexandru Tomescu

De la debutul său din 1985, violonistul Alexandru Tomescu a urcat pe cele mai faimoase scene pentru muzica de cameră din lume și deopotrivă a coborât cu faimoasa vioară Stradivarius Elder-Voicu 1702 printre oamenii de rând în cele mai neobișnuite locuri, de la stații de metrou și până în mijlocul pădurii, într-un efort inedit de educare a publicului român nu doar în ceea ce privește muzica, ci și a unor proiecte umanitare, sociale sau de salvare a patrimoniului cultural român.

Cu prilejul unui astfel de efort, am avut ocazia să particip la un concert Stradivarius susținut de cel mai cunoscut violonist român contemporan într-o micuță biserică unitariană din Roșia Montană, alături de o mână de localnici și voluntari din cadrul Asociaţiei ARA (Arhitectură. Restaurare. Arheologie). Automat, m-am întrebat oare cum resimte Alexandru Tomescu diferența aparent colosală față de activitatea pentru care este cunoscut, printre care concertele de la Carnegie Hall sau Berliner Philharmoniker.

A. T.: Pentru mine nu există diferențe între locurile în care cânt, peste tot încerc să mă conectez cât pot de bine cu oamenii care vin acolo pentru a se bucura de muzică. Desigur, învelișul, exteriorul diferă. Dar oamenii și relația care se stabilește între artist și cei care-l ascultă sunt elementul comun, liantul universal în toate aceste locuri, care se numesc Carnegie Hall, Konzerthaus Berlin sau Biserica Unitariană din Roșia Montană. Bucuria, iluminarea aduse de muzică nu sunt condiționate atât de mult pe cât am crede de locul în care o ascultăm. Suntem obișnuiți să judecăm foarte mult vizual în ziua de azi, dar muzica ne învață să vedem lucrurile mai în profunzime… Nu voi uita niciodata modul în care l-am cunoscut pe dl. arh. Șerban Sturdza. M-a invitat să vin în satul Ursi, să cânt în bisericuța de lemn ce se afla în plin proces de restaurare. Am răspuns cu mare bucurie invitației și ceea ce am văzut și simțit acolo mi-a rămas profund întipărit în memorie. Bisericuța „levita” la propriu, deoarece fundația de piatră era în curs de reconstrucție, iar corpul bisericii era suspendat la aproape un metru de pământ. Acoperișul de asemenea fusese demontat, iar de pe pereți mă priveau cu ochi incredibili de vii tot felul de sfinți și alte personaje biblice, pictate cu un talent incontestabil de meșteri anonimi, dispăruți de mult. Acel concert, în biserica suspendată, cu pantofii de concert în praful șantierului și cu cerul liber deasupra mi s-a părut a fi una dintre cele mai spirituale experiențe pe care le-am trăit. 

 

 

Dacă pentru Alexandru Tomescu nu există nicio diferență, decât poate în sensul augmentării trăirilor sufletești, m-am întrebat ce simt localnicii în acele momente și oare ce părere au despre multiplele eforturi care se fac pentru a împiedica un dezastru ecologic în zonă, printre care se număra și acest concert caritabil. Am văzut oameni ascultând concertul cu lacrimi în ochi sau capetele plecate și m-am întrebat dacă acest tip de activități chiar au un impact real asupra comunității locale.

A. T.: Fără nicio îndoială, astfel de activități culturale sunt extrem de binevenite. În primul rând pentru bunăstarea spirituală a oamenilor. Apoi, mulți au venit din alte orașe învecinate sau chiar mai îndepărtate. Cultura este una dintre căile prin care o astfel de localitate își poate afirma identitatea. Și mai este un alt aspect important: continuitatea. Dacă este un singur eveniment izolat, după care toată lumea și-a luat bagajele și a plecat care-ncotro, atunci nu are niciun rost. Ceea ce se întâmplă la Roșia însă e de altă factură și acest lucru este dovedit și de implicarea comunității locale (a unei părți a ei, e drept, dar aș zice că e un început promițător). De altfel, astfel de acțiuni culturale nu fac decît să redea Roșiei faima și gradul de rafinament cultural pe care îl avea în niște vremuri trecute. Totul este încă posibil.

Dar oare, de ce tocmai Roșia Montană? Ce l-a făcut pe Alexandru Tomescu să îmbrace un tricou cu logo-ul „Adoptă o Casă în Roșia Montană” și să vină tocmai din București pentru două ore de concert și un drum lung înapoi?

A.T.: Îmi doream de foarte multă vreme să vin și să cânt la Roșia Montană. Este un loc de care mă simt foarte legat, un loc atât de vulnerabil în fața orbirii oamenilor cauzată de mirajul unor beneficii financiare imediate cu prețul unor distrugeri iremediabile. Și am dorit sa transmit un mesaj al implicării mele fără echivoc în această campanie (n.r. campania „Adoptă o Casă în Roșia Montană”). Și cum altfel aș putea să o fac, decât cântând la vioară – lucrul la care mă pricep cel mai bine? Cred că muzica are darul de a ne sensibiliza, de a ne deschide ochii la lucrurile mari de lângă noi, care contează. Devenim oameni mai buni și capabili de fapte mari, care trec cu mult peste binele personal, individual, imediat. Roșia Montană este un simbol al rezistenței împotriva deșertificării peisajului și distrugerilor valorilor istorice, de patrimoniu. Are darul de a ne coaliza, de a ne uni – un lucru deloc de neglijat. Lupta este de durată și cu rezultat incert. Dar, categoric este o cauză pentru care merită să te implici, să lupți cu ceea ce știi tu să faci cel mai bine.

 

 

Despre cineva care a atins excelența în domeniul său de activitate, în special în arte, s-ar crede că toată energia de viață este canalizată și consumată în această singură direcție. De aceea, probabil că multă lume ar fi surprinsă să afle că Alexandru Tomescu, care deține din anul 2007 vioara Stradivarius Elder-Voicu ce face parte din patrimoniul național al României de peste 300 de ani, este și membru al Consiliului Director al Fundației Pro Patrimonio. De unde vine oare această pasiune pentru patrimoniu, dar energia necesară pentru a se implica activ în activități de tipul Zilele Patrimoniului la Roșia Montană?

A.T.: Cred că atunci când ai în mâini un obiect de patrimoniu național, mai precis din categoria Tezaur (vioara Stradivarius Elder-Voicu), este normal și firesc să te preocupi și să te îngrijești de tot ceea ce ține de patrimoniul istoric și cultural în țara noastră. Sunt „obiecte” aflate în categorii similare la urma urmei, nu? A fost o mare onoare să mă pot alătura membrilor board-ului Fundației Pro Patrimonio; avem o misiune extrem de importantă și de urgentă – nu doar aceea de a salva monumentele istorice care se distrug sub ochii noștri, dar mai ales aceea de a educa și de a pune la dispoziția celor care dețin astfel de imobile informațiile necesare pentru a le putea conserva și restaura, păstrându-le valoarea inițială și pregătindu-le în același timp pentru utilizări adecvate secolului XXI. De multe ori suntem tentați să judecăm în acești termeni – ai beneficiului imediat, ai profitului disponibil cât mai rapid. Există însă și frumusețe pe lumea aceasta, există opere de artă a căror existență are nevoie de dragostea și de protecția noastră permanentă. Aici este adevărata provocare – în educarea tinerei generații în spiritul respectului și al interacțiunii benefice cu aceste valori… Cred că ideile răspândite în cei 45 de ani de comunism încă influențează multe din mentalitățile de astăzi. De exemplu: tot ce e vechi e depășit, expirat, nu merită păstrat, tot ce e nou e bun și dezirabil. Altă idee, altă pierdere: prevalența individualismului în detrimenul spiritului de comunitate – o măsură de supraviețuire, evident, dar în același timp o tendință greu de reversat chiar și astăzi. Prin atelierele organizate de Fundație, prin implicarea comunităților locale în toate acțiunile ce au în centru monumentele salvate, vom reuși să facem pași mici, dar extrem de importanți în această direcție.

Într-adevăr, lucrurile bune se întâmplă greu în România. Chiar și înființarea Fundației Pro Patrimonio a fost posibilă abia la peste 10 ani de la primele discuții ale membrilor fondatori, imediat după căderea regimului ceaușist. Însă, efortul concertului de la Roșia Montană trădează o speranță aproape copilărească în cel mai bun sens, acea speranță care crede fără limite și se încrede fără rezerve. Cum vede Alexandru Tomescu România peste 20 de ani și de ce este nevoie pentru a ajunge acolo?

A.T.: Niciodată nu trebuie să abandonăm speranța, niciodată să nu uităm să visăm. Abia atunci dăm o șansă de materializare lucrurilor și proiectelor în care credem cu tot sufletul. Cum va arăta România peste 20 de ani? Așa cum o construim noi, fiecare dintre noi, zi de zi, cu fiecare gest mic – bun sau rău – pe care îl facem. De noi depinde, de spiritul nostru de coeziune, de ideile care ne animă și de lucrurile pe care ni le asumăm. Am mare încredere în forța tinerilor, a adolescenților de astăzi. Au curajul de a spune lucrurilor pe nume, sunt gata de acțiune. Cred că vom vedea multe lucruri bune înfăptuite de ei. Vocile lor trebuie auzite, iar noi toți trebuie să avem curajul să acționăm. Împreună.