Despre Ţara Haţegului, în comunitate
„Departe de a fi un lux pentru societate în ansamblu, utilizarea patrimoniului este un izvor de resurse pentru economii.” (Declaraţia de la Amsterdam 1975)
Dacă cineva m-ar întreba care este ilustrarea vie a noţiunii de palimpsest, l-aş invita fără rezerve să viziteze Ţara Haţegului. Mai rar se poate întâlni un loc comparabil, unde straturile istorice, edificabile şi vii, se suprapun şi se păstrează într-un mod atât de complex şi fascinant: vestigii dacice, cetăţi ale cuceririi romane, biserici vechi din piatră ce înglobează durabilele urme de piatră ale cuceritorilor, biserici de lemn continuatoare ale unei credinţe arhaice, aproape ancestrale, cetăţi medievale pe aşezăminte a căror epocă nu se mai ştie. Am avut şansa de a descoperi toate acestea şi de a medita asupra lor în cadrul celui de-Al Şaptelea Atelier de Arhitectură Româno-Hispano-Italian, organizat la Sarmisegetuza şi CSAV(Centrul de Studii pentru Arhitectură Vernaculară, gestionat de UAUIM) Dealu Frumos în iulie anul trecut. Atelierul s-a desfăşurat pe mai multe axe: cunoaşterea (o excursie de studii pe un traseu ambiţios a asigurat interacţiunea directă a participanţilor cu variate categorii de obiective arhitecturale, istorice şi de artă); investigarea (întâlnirea nemediată cu realităţile locului, dar şi cu specialişti ai zonei şi ai domeniilor de interferenţă) şi comunicarea (dialogul între culturi latine dezvoltate în spaţii geografice distincte generând valoroase soluţii şi luări de poziţie).
Provocaţi de vechimea şi identitatea patrimoniului locului, studenţii participanţi s-au organizat în echipe de lucru şi au generat, sub îndrumarea profesorilor lor, idei pentru viitor – un viitor al trecutului şi un viitor prin trecut. Fiecare echipă s-a axat pe o anumită problematică, aplecându-se fie asupra ruinelor dacice şi romane, fie asupra circuitelor de vizitare care să includă şi componentele naturale (Geopark, rezervaţie de zimbri), fie asupra patrimoniului de arhitectură populară, remarcabil prin autenticitatea materialelor şi tehnicilor de construcţie, dar şi a modului de viaţă arhaic. S-a constatat insuficienta punere în valoare a siturilor istorice de primă importanţă (patrimoniu UNESCO) şi mai ales a ruinelor cetăţilor dacice, dar şi a bisericilor din piatră care încorporează fragmente dacice şi romane. O primă constatare formulată s-a referit la necesitatea protecţiei ruinelor cetăţilor dacice (Sarmisegetuza Regia, Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie) prin structuri de acoperire gândite în mod reversibil, care să controleze efectul intemperiilor, însoririi excesive, căderilor de teren, factorilor biologici etc., ca şi necesitatea determinării unor trasee de vizitare marcate prin alei, pasarele, platforme, pentru a limita accesul direct maselor de turişti la zidăria şi pavajele autentice, dar şi a facilita accesul către zonele de vizitat. S-a constatat deasemenea insuficienta semnalizare a siturilor arheologice şi lipsa unei promovări turistice şi culturale coerente şi de calitate. Pentru toate acestea participanţii la cel de-Al Şaptelea Atelier de Arhitectură Româno-Hispano-Italian au produs idei, proiecte, dezbateri.
Pentru cealaltă componentă de studiat: patrimoniul popular şi etnografic, la sugestia profesorului Dan Grigorescu, paleontolog, specialist al zonei, s-a ales ca studiu de caz satul Clopotiva, din vecinătatea Sarmisegetuzei romane. S-au descoperit aici case de lemn, realizate în tehnici tradiţionale, asemănătoare cu cele de la Muzeul Satului…cu deosebirea că acestea sunt locuite de oameni care, în mod miraculos, au reuşit până acum să refuze termopanul, BCA-ul şi tabla ondulată roşie. Caracteristicile construcţiilor de aici, denumite după formula arhitectului spaniol Fernando Chueca invarianţi, au fost evidenţiate la nivel de morfologie arhitecturală şi detalii constructive. Participanţii au mai propus soluţii de adaptare a acestui tip de case, cu beneficiile inerente conformării lor bioclimatice şi folosirii unor materiale naturale, la standardele locuirii actuale, fără a face rabat de la gândirea lor de bază, şi cu păstrarea elementelor valoroase. Ei au imaginat o Clopotivă plină de viaţă, cu oameni harnici şi frumoşi care locuiesc demn în case care îndrăznesc să îmbine confortul modern cu eleganţa, şi în care strălucesc ochii visători şi albaştri ai unor femei superbe de toate vârstele, care au conservat în fizionomia lor trăsăturile dacice lăsate întru nemurire de meşterul din Damasc pe columna traiană.
Atelierele Româno-Spaniole de Arhitectură au început în 2006, ca parteneriat între Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu şi Şcoala Tehnică Superioară de la Madrid, desfăşurându-se apoi anual în România şi Spania. În 2012 a participat pentru prima dată în cadrul acestora o universiate italiană – Universitatea Federico II din Napoli.
Câteva puncte de vedere ale participanţilor:
Echipa I formată din studenţii: Silvia Batres, Maria Garcia, Mihai Mohan, Elena Vadillo, Andra Velicu (ETSAM/UAUIM)
Studiul nostru a avut la bază o serie de observaţii legate de moştenirea existentă şi încearcă înainte de toate să o pună în valoare, prin conştientizarea a ceea ce avem în posesie. Arhitectura vernaculară trebuie prezervată, în primul rând, pentru că reprezintă baza pe care s-a dezvoltat arhitectura cultă şi stimulează permanent dezvoltarea arhitecturii culte.
În Ţara Haţegului pare a lipsi o abordare de ansamblu, transpusă într-un traseu turistic cu caracter unitar, majoritatea proiectelor realizate în acest sens promovând punctual cetăţi şi castele medievale ori cetăţi dacice. Considerăm necesară coroborarea eforturilor în realizarea câtorva trasee turistice extinse sau restrânse, în vederea transmiterii mai eficiente a infomaţiei. În sprijinul materializării acestui obiectiv, am analizat situaţia existentă, am identificat necesităţile ansamblurilor supuse studiului şi am încercat să găsim elementele care să confere caracter unitar întregului parcurs.
În urma lecturii ţinutului Ţării Haţegului propunem cinci trasee turistice, dintre care patru restrânse – cetăţi dacice şi romane, biserici de piatră, castele şi cetăţi medievale, biserici de lemn şi unul extins care include obiective din toate cele patru categorii menţionate anterior.
În general, cetăţile fiind amplasate pe platforma cea mai înaltă a dealului, pot fi observate într-o perspectivă monumentală de la baza acestuia.
În ciuda valorii de monument şi a caracterului lor de reper geografic, identificăm o serie de probleme proprii construcţiilor supuse studiului. Este necesară mai întâi implementarea urgentă a unor măsuri de protecţie a ruinelor, apoi conservarea, şi în cele din urmă o strategie de restaurare complexă şi susţinută.
stud.arh. Andra Velicu
Echipa II formată din studenţii: Elena Marilena Popa, Andreea-Alexandra Frăţiman, Alina-Gabriela Catrina, Andreas Beneitez Dominguez, Alváro Bonet López (UAUIM/ETSAM)
Prin studiul efectuat, am urmărit analiza arhitecturii tradiţionale din zonă (satul Clopotiva – studiu de caz) şi evidenţierea elementelor arhitecturale pozitive şi negative, în scopul obţinerii unor direcţii de urmărit pentru următoarele intervenţii. Astfel, am analizat zona plecând de la o perspectivă generală până la detalii, atingând mai multe puncte: localizare, limite, tipologii arhitecturale, spiritul locului, caracteristicile unei aşezări tipice, volumetrie şi dispunere interioară, goluri şi accese, acoperire, detalii constructive, decoraţii, materiale.
CONTRIBUŢIA ARHITECTURII TRADIŢIONALE LA LOCUIREA CONTEMPORANĂ
prezentarea proiectului echipei III italo-române de la Università Federico II din Napoli şi UAUIM (profesori: Agostino Bossi şi Ludovico Fusco; doctoranzi: Cristiana Barone, Paolo Cecere, Alessia Oliviero, Giusi Randazzo, Bruna Sigillo; arhitectă: Otilia Călin, studenţi arhitecţi: Corina Anghelescu, Oana Codru, Alexandra Crăciun, Gabriela Cristea, Alexandra Diaconu, Bianca Diaconu, Simona Dinescu) – traducere din limba italiană de C.D.
Confruntarea cu arhitectura românească oferă o preţioasă ocazie de reflecţie asupra construirii calitative a spaţiului şi pentru a orienta proiectul contemporan către re-evaluarea efectivă a valorilor constitutive ale arhitecturii. În orice context geografico-cultural locuinţa ţărănească oferă mărturie despre materializarea unei experienţe de a construi sedimentate de secole şi formate pe baza unui raport conştient cu pământul şi cu ambientul natural. Caracterul arhaic al acestor edificii, prin intermediul manifestării unui mod primitiv de a răspunde exigenţelor habitatului, revelează prin aceasta imanenţa principiilor fondatoare ale locuirii umane. Arhaicitatea este semnul unei relaţii profunde cu ceea ce se află dintotdeauna la originea edificării umane. Adjectivul arhaic conţine în sine cuvântul arché, care în greaca veche şi în limbajul primilor filosofi încarnează principiul viu care operează în interiorul realităţii şi care o desemnează conform unei anume ordini. Arhitectura, înţeleasă ca şi cunoaştere şi aplicare a principiilor ce prezidează edificarea, exprimă şi ea o legătură constitutivă cu ceea ce stă la originea lumii construite, o relaţie originară cu acei archai care conferă un logos spaţiului şi conformează opera ca pe un kosmos, adică asemenea unui tot ordonat după o regulă recognoscibilă. Expresia forţei arhaice care emană din locuinţele rurale din Transilvania este aşadar semnul intrinsecii constituiri arhitectonice care o caracterizează. Înrădăcinarea în cultura locuirii a unor tipologii, forme şi tehnici, constituirea unei tradiţii capabile să împrumute un teritoriu şi să formeze un peisaj, probează ştiinţa profundă a artei de a construi de-a lungul unor generaţii de meşteri anonimi, capacitatea lor de a utiliza în mod optim resursele prezente în mediul lor şi de a le exulta valoarea prin intermediul edificării. Este mărturia unei civilizaţii care merită protejată nu doar ca memorie a trecutului, ci şi ca resursă pentru proiectul contemporan. În general, arhaicul are în sine capacitatea de a exprima în mod frust, dar pregnant, esenţa însăşi a fenomenului, confruntarea cu arhaicul, retrimitere către o realitate a începutului, care este întotdeauna fecundă. La fel şi opera unor artişti precum Constantin Brâncuşi, care constituie una dintre cele mai înalte expresii ale culturii secolului XX, lasă recognoscibilă acea forţă expresivă ce derivă din artefactele unor epoci apuse. Coloana sa din Târgu Jiu, aidoma coloanelor dorice ale Parthenonului, obeliscurilor sau civilizaţiei aksumite, ne arată într-o formă inedită principiul universal al acestui artefact uman. Cine ar vrea să imagineze o nouă imagine a coloanei sau să revoluţioneze însăşi ideea de coloană, va fi obligat să plece de la acestea, să se confrunte cu arché pe care acestea îl incorporează. În confruntarea cu arhaicul principiul nu poate fi însă preluat prin imitare: a se mişca în această direcţie înseamnă a se expune la kitsch. Principiul trebuie căutat în studiul elementelor generatoare şi în interpretarea operei în sens radical.
Transferând aceste consideraţii în orizontul proiectului de arhitectură, confruntarea cu arhaicitatea tradiţiei constructive transilvane se poate revela extrem de prolifică. Din aceasta se naşte mai întâi de toate totala permisivitate a locuinţei de a primi în sine natura. Artefactul constructiv, prin modul său de a se diferenţia de elementele ambientului natural, nu pretinde să le excludă, ci le integrează ca resurse în conformarea spaţiului destinat locuirii. Se afirmă în aceste edificii principiul coform căruia cu cât casa este mai predispusă interacţiunii cu natura, cu atât ea se deschide mai mult să primească omul şi lumea sa. Această vocaţie originară a locuinţei tradiţionale este chiar aceea care o face capabilă să dureze şi să se perpetueze. Este vorba despre o atitudine care se poate defini ca oikologică. Este acea atitudine pe care proiectul trebuie să o adopte când este chemat să interpreteze pre-existenţa consemnată de către tradiţie, pentru a o face aptă de a răspunde cerinţelor locuirii contemporane. Aceasta înseamnă a valoriza acele caracteristici esenţiale şi fondatoare ale spaţiului locuinţei umane şi ale oricărei construcţii conformate pentru a primi omul, natura şi universul. Casa oikologică are grijă de pământul pe care este aşezată, dialoghează cu arborii, cu iarba, cu lumina, cu apa. Respectă anotimpurile, caracteristicile mediului în care se situează; este constituită în aşa fel încât raportul cu frigul, cu căldura, cu ploaia să nu fie de închidere defensivă sau de extrovertire, ci de acceptare şi integrare pozitivă. Nu doreşte să omologheze în mod artificial situaţiile climatice, ambientale şi antropologico-culturale, ci le recunoaşte ca pe o resursă pentru individ şi pentru comunitate. Este conformarea însăţi a spaţiului cea care face ca raportul cu natura, cu lumina şi cu vietăţile să nu fie niciodată traumatizant. Relaţia între manufactură şi ambient este mai degrabă de alianţă şi solidaritate. Casa bine construită nu este un adăpost, ci locul unde omul, în afara câştigării bunăstării sale fizice, încearcă deasemenea să îşi ridice mintea şi spiritul, să investigheze lumea, să contemple frumuseţea. Arhitectura tradiţională a acestei regiuni a României vorbeşte un limbaj care nu doreşte să fie interpretat într-o cheie de anticariat: aceasta ar fi o mortificare a potenţialului ei, care îşi aşteaptă dezvoltarea tocmai pentru a promova o modalitate de locuire care se proiectează până departe în viitor. Prin principiile prin care sunt intim alcătuite, aceste edificii svin în faţa ochilor noştri ca opere paradigmatice a unei concepţii de a construi care astăzi este masacrată de insignele dezvoltării durabile, ale culturii ecologiste sau ale altor denumiri sugestive, elaborate în ultimele decenii mai mult din raţiuni ideologico-propagandistice decât dintr-o efectivă voinţă de a revedea critic sistemul folosirii destructive a resurselor, alimentat de criteriul profitului economic. În realitate tocmai aceste clădiri, care depozitează o antică oikosofie, depun mărturie de faptul că arhitectura, atunci când este expresia unor principii autentice ale construirii, este deja în sine garanţia unui raport echilibrat cu mediul încojurător. Nu plecând de la un concept abstract de dezvoltare durabilă proiectul se învecinează cu aceste artefacte; dina contra, prin studiul şi înţelegerea valorilor oikologice pe care acest patrimoniu le poartă trebuie regândit un raport de tutelă reciprocă între artefact şi natură. Din ce în ce mai adesea, în spatele lozincii dezvoltării durabile se găseşte voinţa unor grupuri politico-economice de a supune logicii profitului teritorii şi resurse care pentru diferite raţiuni istorice s-au salvat în mod miraculos din procesul de cucerire economică şi de omologare culturală. Noi suntem cei care putem şi trebuie să extragem din arhitectura tradiţională o lecţie a calităţii spaţiului edificat. Nu cu cuvinte magice se poate valoriza un patrimoniu de opere, de ştiinţă şi cunoştinţe constituite de-a lungul secolelor şi care cere înainte de toate să fie studiat pentru ceea ce el exprimă în sine. A utiliza categoria sustenabilităţii în cazul arhitecturii tradiţionale riscă să rămână profund reductiv. Este vorba, în fapt, de un model teoretic elaborat într-un context cultural care este cel al modernităţii capitaliste care e închisă în conceptul supravieţuirii sale şi, în acest scop, se dedică fabricării unor strategii totalitare de apropiere economico-culturală, după cum totalitar este modul său de aservire a terenului. Inteligenţa proiectuală, atunci când i se cere să intervină pe aceste preexistenţe, mai mult decât să plece de la modele preconstituite de sustenabilitate, trebuie să se dedice ascultării raţiunilor profunde care au permis acestor forme de locuire să sfideze secolele contemplând, în însuşi modul lor de a fi, exigenţele omului şi legile naturii. Arhaicul, aşadar, tocmai prin învecinarea sa cu rădăcinile generative, poate revela interpretului orizonturi inedite şi poate solicita proiectului să întreprindă demersuri alternative celor impuse de sistemul economic al profitului şi logicii consumiste sau, şi mai rău, retoricii omologante a ecologismului.
Ipoteza proiectuală, prefigurată sintetic de lucrul în echipă având ca subiect o intervenţie pe o casă ţărănească din satul Clopotiva, încearcă să propună o metodologie şi alegeri coerente în contextul analizei enunţate anterior. Este o propunere elaborată în contextul unui seminar de studii asupra arhitecturii tradiţionale din Transilvania, ca fruct al colaborării dintre Facultatea de Arhitectură şi Filosofie a Universităţii Federico II din Napoli şi Facultăţii de Arhitectură a UAUIM din Bucureşti.