fbpx


White November igloo

Dicţionarul ideilor proaste: Mansardita purulentă

Conform celuilalt dicţionar, ăla plicticos şi explicativ al limbii române, pe care nu-l mai foloseşte oricum nimeni după cum se vorbeşte pe stradă, mansarda este o încăpere sau ansamblu de încăperi locuibile, aşezate imediat sub acoperiş, având tavanul şi pereţii oblici şi neregulaţi (cel puţin unul, de fapt). Vorbim adică despre o parte a unei construcţii cu acte în regulă şi cu o istorie veche şi prestigioasă. De care Parisul lui Haussman (ca şi partea de Bucureşti care îi e tributară) e plin, ca să dau decât un exemplu cult, decât, deşi e plină lumea de mansarde. Ce caută atunci ea taman în paginile astea de dicţionar al ideilor nu chiar inteligente? Păi să vedeţi, e o poveste lungă şi cu miros de ciorapi de fotbalist din liga a treia, ca orice şmen românesc care vrea să prostească pe alţii şi ajunge să prostească pe toată lumea, şi în primul rând pe sine. Aşa că hai să ne aşezăm, să ne aprindem narghilelele şi să purcedem.

După ştiinţa mea, fenomenul mansardă marca k în adevăratul sens al cuvântului este de dată relativ recentă, iar pe noi ne interesează cel ce debutează cu adevărat la începutul anilor ’90, când se dă liber la arhitectura populară. Adică la arhitectura care şi-o poate face poporul liber el pe ea, singur sau însoţit de meşteri şi arhitecţi născuţi din sânul lui. Până atunci, dat fiind că nu prea mergea să construieşti aşa cam cât vroia bicepsul tău, oricât de securist, că stătea la pândă ilicitul, de mansarde se vorbea puţin în construcţiile noi. Câteva încercări sinistre au fost comise în vremurile din urmă ale lui ancien regime, în ansamblurile de blocuri care se doreau cu specific. În care adică mizeria modernismului retro-socialist al arhitecturii de serie mare şi execuţie defectuoasă s-a dorit îndulcită cu accente rustice, de ţiglă şi ceva lemn. Vorbesc de acele blocuri de obicei de până în P+6, care erau (sunt) terminate elegant cu o cuşmă cu pantă foarte mare, acoperită cu solzi maro şi detalii de lemnărie cu elemente populare sau brâncuşiene. Se poate ca un factor de influenţă al mansardei actuale să fie de căutat pe-acolo, căci totuşi prostul gust (contemporan) nu se putea naşte din nimic…

Odată cu democraţia şi libera circulaţie a banului în natură, nevoia de vile, ca particularizare a nevoii de spaţiu locativ, îndelung şi pe nedrept ocolită, s-a adăugat lungii liste de nevoi vitale a poporului român. Astfel, confruntate cu elanul ziditor al harnicilor românaşi, regulamentele de urbanism au redevenit funcţionale şi mai necesare ca oricând. Care regulamente, bietele de ele, prevăd tot felul de limite, inclusiv de înălţime şi număr de niveluri. Şi, atavism, retard sau ereditate nefericită, sunt, în anii 2010, încă pline de formulări care îl conţin pe „+M” – simbol grafic semnificând plus mansardă. Adică număr de nivele x, plus mansardă şi asta oriunde, fie că e vorba de inserţii într-un cartier de blocuri deja existente, fie de o nouă lotizare de case. Ce-o fi în mintea regulamentelor, greu de spus, dar eu cred că, în tâmpenia lor îşi imagineaza că arhitectul/meşterul contemporan e capabil să producă arhitectură de factură clasică (cea căreia mansarda îi stă bine în creştet) de bună calitate, asortându-se rezonabil cu eventualele resturi mai vechi de pe cealaltă parte a străzii.

O să-mi reproşaţi că regulamentele sunt inocente, şi vinovaţi sunt oamenii care le porcesc sau încalcă. Ok, o să zic ca voi, deşi nu ne ajută la mare lucru: cei care fac regulamentele sunt cretini, cei care le aplică sunt dobitoci şi cei care proiectează în limita lor, tâmpiţi.

Datorită acestor afecţiuni personale, oraşele României sunt astăzi mutilate de o arhitectură infamă, care ştie să speculeze specific recomandările cu „+M” în coadă. Cum? În mod normal, suprafaţa mansardei este mai mică decât cea a etajelor inferioare, redusă din cauza pantei acoperişului, care restrânge partea locuibilă către mijlocul clădirii. Scopul iniţial al mansardei nefiind cantitatea şi calitatea spaţiului de locuit dintre bârnele ei, ci terminarea armonioasă a clădirii în partea ei superioară, lucrul a fost considerat firesc. Ei bine, not anymore, cum zice corporatistul cult. Astăzi, mansarda românească nu mai este un element arhitectural de sine stătător, aflat într-o relaţie compoziţională echilibrată cu clădirea de dedesubt. Nu, mansarda a devenit astăzi o formulă juridică, un instrument de combinaţie economică pentru a mai obţine un etaj întreg.

Modul de construcţie e simplu. Ai autorizaţie de P+1+M?, construieşti direct P+2 şi ultimul etaj îl îmbraci în finisaj de acoperiş (tablă, ţiglă, solzi de bitum etc.), cu o mică pantă rezultată prin ieşirea în afara plăcii de peste etajul 1. Astfel, ironie profitabilă, mansarda poate fi chiar ceva mai mare decât etajele inferioare. Cum arată? Negreşit ca porcu’, dar ce importanţă are atât timp cât s-au obţinut metri pătraţi pe care îi doreai?! Ba mai mult, adesea această mansardă reuşeşte să adăpostească mai mult de un nivel locuibil, căci, dacă tot îmbraci un etaj în ţiglă, de ce nu l–ai face ceva mai înalt ca să încapă acolo şi fra’su? Şi iată cum, printr-o piruetă tehnico-legală, am mai obţinut metri cubi importanţi în bătălia împotriva frumuseţii oraşului.

Poate că vă întrebaţi de ce am făcut responsabile de mansardita purulentă a oraşelor noastre regulamentele care le permit mai degrabă decât arhitecţii care le proiectează. Nu pentru că multe mansarde sunt extinderi puse la cale de proprietari direct cu constructorii sau meşterii în funcţie, în dauna proiectului iniţial, deşi de-astea sunt nenumărate. Am făcut-o pentru că imaginea oraşului este o chestiune de reponsabilitate administrativă şi nu personală. Pentru că oricând se poate găsi un arhitect, meşter, constructor etc., flămând şi dispus, pentru o friptură, să comită ireparabile orori estetice, dar administraţia, organul adică de control n-ar trebui să permită aşa ceva. Căci el nu ar trebui să aibă stomac şi buzunar, ci numai ochi vigilent, creier critic şi rangă coercitivă. Toate subordonate nu bunului plac al funcţionarilor cu burtă şi buzunare adânci, ci regulamentelor în vigoare. care regulamente, deocamdată, permit – ca să nu zic încurajează – în litera lor, apariţia mansardei cu potenţial exploziv marca kk. Căci nu cred că ai nevoie de studii superioare de arhitectură sau istoria artei pentru a înţelege că majoritatea mansardărilor actuale sunt, dincolo de forţări ale legii, orori estetice indiscutabile.

Şi, odată constatat acest lucru, nu cumva îţi pui problema de a scoate din regulamente fatalul „+M” măcar la construcţii cu peste două etaje normale?… Dară asta e deja o problemă de poliţia arhitecturii, iar despre asta sper să mai avem şansa de a vorbi într-un număr viitor.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0