Dosar #209. Dincolo de REprezentare. Revista San Rocco
INTERVIU REALIZAT DE: Andreea Mihaela Chircă INVITAT: Matteo Ghidoni IMAGINI: Revista San Rocco
Revista San Rocco nu are nevoie de o descriere încărcată de superlative, ci mai degrabă de trasarea unor linii și cuvinte tari și clare, așa cum este și proiectul acestei publicații – radical, onest, firesc. San Rocco vorbește de la sine, în desen și în scris. Acest interviu este o încercare de a înțelege sensul limbajului vizual nou cu expresii vechi, de a decoda semnificațiile obiectelor care plutesc în aer fără context, fără loc, fără timp. Mai presus de fascinația vizuală generată de finețea liniilor albe figurate pe fondul negru, însă, este ocazia de a dezveli o serie de straturi care arată profunzimile și subtilitățile proiectului San Rocco. Dincolo de reprezentare, este vorba de actul de a redesena marile obiecte ale arhitecturii, din toate locurile și din toate timpurile, și de a le așeza cu generozitate și modestie pe aceeași masă, reducându-le pe toate la aceeași scară, la același tip de linie și culoare, la același moment prezent – toate în scopul construirii unui discurs critic. Astfel, ne putem lăsa seduși de gândul că putem fi egali și contemporani cu marii maeștri ai arhitecturii, atâta vreme cât reprezentarea ne permite. Matteo Ghidoni, arhitect, redactor-șef al revistei San Rocco și coordonator al biroului Salottobuono, ne oferă această oportunitate.
AMC: „San Rocco este o revistă despre arhitectură. Este scrisă de arhitecți. Nu rezolvă probleme. Nu este o revistă utilă. Nu este nici serioasă, nici prietenoasă. Nu va dura pentru totdeauna” – aceasta este descrierea proprie a revistei San Rocco, construită în mare parte pe baza negațiilor. Care a fost contextul în care a apărut San Rocco, ce a negat și împotriva a ce s-a poziționat?
MG: În primul rând, aș spune că negațiile au fost modalitatea noastră de a trasa liniile de demarcare, limitele demersului nostru. Cel mai important aspect a fost faptul că San Rocco nu va dura pentru totdeauna – am vrut să definim un proiect cu un început și un sfârșit. Acest lucru a fost esențial pentru noi, fiindcă am vrut să ne asumăm responsabilitatea a ceea ce facem și să stabilim un obiectiv clar. Am declarat că nu este o revistă utilă (pentru noi a fost, desigur), pentru că am simțit că publicul nu va găsi utilitatea la care s-ar aștepta, întrucât ne confruntam cu o panoramă atât a publicațiilor academice, cât și a celor pur comerciale. În anii în care am început San Rocco, toți eram implicați în proiecte editoriale cu marile reviste italiene de arhitectură. Am mărturisit că ne simțeam oarecum nemulțumiți de tendința de a vorbi doar despre cele mai noi și spectaculoase proiecte, reducând astfel profunzimea cercetării, a investigației reale a proiectelor și proceselor. Au apărut blogurile de arhitectură și publicațiile digitale, care au devenit din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai rapide în captarea și răspândirea informațiilor.
Așa că tendința revistelor tipărite a fost de a ține pasul cu acea nouă viteză și tip de informații, începând totodată un fel de a doua viață în format digital. Totodată, criza economică din 2008 și-a pus amprenta și în domeniul editorial, revistele tipărite fiind pe cale de dispariție. Am avut ideea să începem San Rocco exact în acei ani. Am simțit că, în ciuda dificultăților, a fost un moment care oferea oportunitatea de a ne reevalua poziția și de a înțelege ce ne dorim să facem cu adevărat. În felul acesta, ne-am gândit că o revistă ar trebui să fie un proiect, nu unul care să continue la nesfârșit, într-un fel de inerție, ci cu limite clare. Aveam un program și o direcție. Principala necesitate pentru noi a fost să stabilim un discurs și să propunem o poziție față de problematicile arhitecturii, cu ambiția de a crea o platformă colaborativă, cu contribuții din afara Italiei.
AMC: Problematica reprezentării în revista San Rocco are multiple fațete. Deși desenele formează un domeniu independent și autonom, revista este un pachet întreg, toate elementele de compoziție sunt gândite simultan, în relație unul cu celălalt – grafica, textele și forma tipărită. Sfera abstractă ia forma fizică a unui obiect care seamănă cu o galerie de idei compactă, tipărită, o colecție de gânduri portabilă, la îndemână, tactilă. Îmi poți spune mai multe despre cum ați construit forma de hârtie a San Rocco?
MG: Îmi este greu să separ alegerile estetice de conținut și de tipul de proiect pe care am vrut să-l concepem, fiindcă totul a fost o alegere firească de la început. Această idee de publicație tipărită era certă, nu am avut nicio îndoială în a refuza mediul digital. Acest format a fost necesar pentru noi datorită ritmului său. Am vrut să ne oferim luxul de a fi lenți, să ne dăm timpul necesar pentru a construi pe îndelete numerele revistei, să punem cap la cap ideile și contribuțiile. Acest mod de lucru se opune producției digitale, care e rapidă, instantanee și în căutarea senzaționalului.
Ai spus că San Rocco arată ca o colecție portabilă de idei și este adevărat, în sensul că nu ne-am străduit niciodată să construim o idee și o teorie a priori pe care să o impunem lumii. Cu modestie, este o arhivă, o colecție de proiecte pe care noi le considerăm semnificative din anumite motive. Forma revistei este, astfel, construită după acest principiu, cu o structură destul de simplă (poate părea plictisitoare, pentru că înăuntru nu sunt surprize wow, ci doar subtilități): un proiect după altul, tratat în diferite tonuri. Am experimentat forme de articole care nu erau pur textuale, uneori erau doar eseuri vizuale. Când am simțit că structura San Rocco este prea rigidă și restrictivă, am ieșit în afara formatului prin workshopuri și expoziții care au încercat să adauge și să extindă conținutul în diverse feluri.
AMC: Următoarele întrebări sunt previzibile. Cum ați dezvoltat identitatea vizuală a San Rocco? Care sunt semnificațiile cu care ați investit reprezentările axonometrice? La ce referințe ați apelat? Sunt câteva trimiteri la desenele lui James Stirling și Oswald Mathias Ungers, la Diamond House a lui John Hejduk și alte tipuri de reprezentare folosite în anii ’70-’80.
MG: Mai presus de toate, trebuie să subliniez că nu am inventat nimic, aceste metode de reprezentare erau disponibile și foarte populare în anii ’70 și ’80. Bineînțeles că am avut toate aceste referințe, Stirling, Hejduk și mulți alții. Odată cu succesul randărilor, axonometria a devenit mai puțin utilizată (randările fiind mult mai eficiente în comunicarea unor aspecte care nu erau prezente în axonometrie). Credem, însă, că randările doar mimează transparența, doar pretind că sunt mai accesibile și mai democratice, pentru că toată lumea poate înțelege mai ușor. Oferă în mod fals spectatorului iluzia că privește ceea ce se presupune că ar fi realitatea exactă.
Într-un moment în care nu erau la modă desenele axonometrice, am explorat acest tip de desen exact, opunându-ne comunicării impresioniste a arhitecturii. Pentru noi, desenul nu este un instrument de comunicare, este esența arhitecturii per se, conține o mulțime de informații care nu sunt doar pentru marketing, ci pentru înțelegerea și manipularea unui proiect. Alegerea tipului de reprezentare a fost, de asemenea, destul de firească. Atunci când schițăm, schițăm axonometrii, nu perspective. Sincer, era codul nostru, limbajul nostru și ni s-a părut complet firesc să apelăm la el. În acei ani de lucru la San Rocco, participând la concursuri de arhitectură, am folosit acel tip specific de desen. Când toți se străduiau să impresioneze prin randări, noi am preferat desenul măsurabil, exact, care nu minte.
În același timp și cumva paraxodal, minte la rândul lui, într-un anumit sens, pentru că aceste tipuri de reprezentare oblică, axonometrică, monometrică produc o imagine care este uneori dificil de interpretat, de conectat cu proiectul real. Deci capătă o calitate în sine, devine un fel de obiect precis și autonom. Pe lângă utilizarea acestui tip de desen în practica noastră, pe lângă dorința de a construi o imagine recognoscibilă a revistei, aș spune că a existat o altă motivație pentru alegerea reprezentării, probabil cea mai importantă. Am abordat în San Rocco clădiri ale trecutului apropiat și foarte depărtat, răspândite în toată lumea, proiecte concepute în anii ’60, ’20 sau în Antichitate, din Roma sau Egipt sau orice alt loc.
Aplicând aceeași metodă de reprezentare fiecărui obiect, le-am putut face pe toate contemporane, prezente și productive în același moment pe axa temporală. Dacă redai desene de autor (schițe, perspective), acel desen poziționează imediat proiectul în timpul și spațiul specific, ceea ce pune o serie de alte problematici. Scopul nostru a fost să aducem împreună artefacte diverse pe aceeași masă, astfel încât să poată fi comparate. Am vrut să creăm o arhivă de obiecte comparabile, să construim o taxonomie. Pentru a construi o taxonomie, trebuie să faci o serie de obiecte diverse să fie omogenă, trebuie să folosești aceeași metodă de reprezentare.
AMC: Așa că i-ați adus intenționat pe Bramante, Scamozzi, Aldo Rossi, Giorgio Grassi, Toyo Ito și mulți alții la aceeași masă, într-un fel de continuare a ideii voastre de colaborare (care a fost și pilonul principal al San Rocco).
MG: Da, revista noastră a fost un proiect de colaborare între mai mulți oameni și birouri, dar această idee de colaborare a fost dezvoltată și la nivel mental. Tema principală a San Rocco a fost întotdeauna colaborarea în arhitectură. Acest lucru poate fi sincronic sau diacronic, în același moment în timp sau se poate întâmpla peste timp, comprimând axa temporală și construind un dialog cu arhitecții care au produs arhitectură cu mult înaintea noastră.
AMC: Această practică de redesenare critică a obiectelor arhitecturale este un domeniu separat, de sine stătător în vasta sferă a reprezentării. Una dintre cele mai importante figuri care au adus istoria arhitecturii la masa de desen, revizitând critic marile clădiri din trecut și punând accentul pe spațiu au fost Bruno Zevi și Luigi Moretti (deci rămânem pe terenul italian cu discuția noastră). Re-reprezentarea unei clădiri care nu a fost proiectată de cel care o desenează presupune o distanță, o poziție interpretativă, critică. Acest lucru face, de asemenea, parte din procesul lent despre care vorbeai mai devreme, deoarece gestul de redesenare declanșează mecanisme mentale pentru a înțelege mai bine o clădire și a o manipula în tot felul de moduri.
MG: Toate aceste încercări de a introduce desenul în analiza unei anumite clădiri istorice și istoria arhitecturii sunt menite să folosească reprezentarea ca instrument critic. Ideea este că poți vorbi despre arhitectură analizând în primul rând calitățile ei spațiale. Calitățile spațiale pot fi redate prin desen într-o manieră destul de exactă, pentru că există multe posibilități de organizare a unei critici asupra arhitecturii – se poate baza pe ideologie, pe istoriografie, pe multe lucruri. Poți observa multe aspecte în funcție de unghiul din care privești. Poate ne-am dorit mereu să concentrăm atenția pe o anumită calitate spațială a obiectului de arhitectură. Și făcând acest lucru, am vrut să arătăm și generozitatea unui proiect anume, în sensul că unele dintre aceste clădiri oferă diferite tipuri de utilizări în funcție de perioada specifică de timp, dar cumva calitatea spațială e perpetuă și constantă, nu se schimbă niciodată (cu condiția ca acea clădire să nu fi fost alterată, desigur).
Pentru noi, a fost important să avem această abordare modestă, fără a pune înainte o concepție ideologică. Am încercat să observăm, să descriem și să redăm calitatea spațială a unui proiect. Prin desen, poți lua un obiect de autor și îl poți face al tău. Și, luându-l în posesie, poți începe să-l manipulezi, să scoți ceva anume din el și astfel devine operativ. Deci, primul act de redesenare a obiectelor arhitecturale din San Rocco a fost un act de însuşire, de apropriere, un moment de re-elaborare a informaţiilor oferite de proiect. Acest tip de relație cu arhitectura este mai puțin pasiv.
AMC: Aș spune că ideea voastră de reprezentare se dezvoltă pe două axe. Pe de o parte, este abordarea orizontală (intențională, nu doar rezultatul unei convenții vizuale) în care aduceți toate obiectele pe aceeași masă, la aceeași scară, la același nivel. Și mai este și cea verticală, care derivă inevitabil din preferința pentru desenul în axonometrie. Te poziționezi deasupra sau dedesubtul obiectului de arhitectură reprezentat, detașat de acesta, ca un privitor îndepărtat și critic, cucerind și manipulând obiectul în funcție de propriile dorințele.
MG: Este o analiză foarte bună a ceea ce încercăm să facem. De asemenea, cred că alegerea tipului de reprezentare nu a fost întotdeauna aceeași pentru că a existat o anumită calitate, un aspect special pe care am vrut să-l punem în evidență. Unele vederi sunt de sus, altele de jos. Și uneori reprezentam doar o parte a clădirii. Toate acestea sunt o serie de alegeri, nu a fost un gest automat, mecanic, nu am băgat clădirile în mașina axonometrică și am scos imediat desenele. Există o aparentă contradicție în ceea ce spuneam despre desen ca prim pas în abordarea critică a unui proiect, în sensul că, până la urmă, desenele erau aproape toate realizate de Michele Marchetti, dar a existat o participare a întregului board editorial. O colaborare. În practica individuală a fiecăruia din echipa San Rocco, însă, exercițiul desenului este crucial pentru a înțelege profund arhitectura și încercăm să îl aplicăm în majoritatea proiectelor noastre.
AMC: Alegerea de reprezentare a devenit instant o formulă vizuală emblematică. Artefactul înfățișat pe copertă a devenit un semn, transformând întregul obiect al revistei într-o construcție oarecum ermetică, accesibilă doar cunoscătorilor.
MG: Ne-am dorit să fim recognoscibili, să creăm o identitate vizuală a revistei. O imagine bună ar trebui să rămână mult timp întipărită în minte. San Rocco nu este o revistă pe care o consumi într-o lună și apoi uiți de ea. Nu am încercat niciodată să o facem prețioasă în mod artificial. Nu ne-am propus în niciun moment să fim exclusivişti sau să construim un obiect rar. Nu am avut niciodată intenția și nici impresia de a fi realizat un desen prea obscur, sau prea criptic, pentru că pentru noi era un limbaj normal și onest, un cod pe care îl folosim zilnic în practica noastră. Întotdeauna credem că acesta este cel mai bun mod de a desena un proiect. Unele dintre aceste desene ar putea fi văzute ca fiind puțin exagerate în proporții, dar când le măsori, sunt întotdeauna exacte.
AMC: Ne poți spune mai multe despre colaborarea dintre materialul vizual și text, acestea fiind evident simbiotice? Este adevărat că fiecare are o viață proprie și pot trăi ca entități independente, dar pentru a extrapola puțin, această construcție hibridă a San Rocco exprimă poziția voastră critică cu privire la fractura dintre a desena, a scrie și a practica arhitectura.
MG: San Rocco este o formă hibridă de gândire critică. Diferitele materiale vizuale colaborează cu textul, pentru a înțelege și produce codurile specifice potrivite fiecărei metode de reprezentare, aplicate fiecărui proiect. Am vrut să vorbim despre obiecte și subiecte care aparțin trecutului, dar care sunt încă productive și relevante, care pot fi folosite astăzi pentru a construi ceva în jurul arhitecturii. La urma urmei, San Rocco a fost compus din membrii unor birouri de proiectare. Credem cu adevărat în acest rol de arhitect-autor-critic. Cred că separarea dintre cele două figuri, arhitectul și intelectualul/scriitorul/criticul (din mediul academic sau nu), este ceva care vine din diviziunea profesiei și este artificială. Arhitectul practicant trebuie să știe să scrie și să gândească, să își poată expună coerent ideile. Cititorii San Rocco, precum și creatorii săi gândesc arhitectură, produc arhitectură, participă la bienale, participă la conferințe din întreaga lume și predau în întreaga lume. Sunt un tip de figură hibridă, dar fără nimic forțat în asumarea acestui rol.
De asemenea, credem că textul nu poate fi doar un act birocratic. Am încercat să scriem într-un mod care nu se mai practica la acea vreme, din cauza vitezei de publicare digitală care reducea totul la conținut superficial, așa că a trebuit să răspundem la asta cumva, să ne raportăm la timpul în care ne aflam. Nu poți evita prezentul. Cred că modul de concepere a textelor din San Rocco a influențat într-o măsură unii critici, unii arhitecți-autori care au început să introducă un pic de (auto)ironie, să se expună puțin mai mult prin judecata proprie și profitând de posibilitatea și libertatea de a eticheta ceva ca fiind bun sau rău.
AMC: Mă întrebam dacă, în practica ta pedagogică, ai un anumit mod de a încuraja studenții să-și dezvolte o identitate vizuală proprie. De asemenea, cum le declanșați mecanismele mentale necesare pentru a înțelege ce înseamnă anumite reprezentări, pentru a le folosi în mod critic, în conformitate cu proiectele și ideile lor, și nu doar să dea copy paste la o tendință?
MG: Întotdeauna încerc să explic ceea ce producem (desene, machete pentru proiecte) printr-o abordare critică, pentru a-i face pe studenți să înțeleagă de ce folosesc un anumit tip de reprezentare, care este motivul și sensul din spatele acestuia și pentru a face o alegere în cunoștință de cauză. Sincer, mă gândesc mult la acest subiect astăzi pentru că vreau să explorez altceva – un posibil nou rol desenului de mână. Am studiat arhitectura (la IUAV) într-un moment în care desenul digital era încă la început. Am fost norocos să fiu undeva la mijloc. Când erai student la acea vreme, te luptai împotriva ideii că trebuie să desenezi de mână. Unii dintre profesori erau cu adevărat porniți împotriva desenelor CAD, așa că am fost forțați să producem desene de mână, ceea ce a generat numeroase revolte în rândul studenților.
Acum, 20 de ani mai târziu, revin cu alte gânduri asupra acestei chestiuni. Înțeleg că există o diferență între generația mea și studenții de azi, sunt digitali nativ. Există un decalaj de comunicare între aceste două lumi. Așa că acum plănuiesc să explorez mult mai mult desenul de mână. Pare a fi depășit sau paseist și sunt conștient că s-ar putea să par nostalgic, dar nu sunt. Mă gândesc serios cum poți reînvăța creierul să se reconecteze la mână (nu doar prin click-uri), ceea ce astăzi este un proces foarte diferit de acum 20 de ani și poate produce lucruri noi și diverse. Acesta este stadiul actual al ideii mele despre reprezentare și pedagogie.
PROIECT: Revista San Rocco; REDACTOR-ȘEF: Matteo Ghidoni; REDACTORI: Matteo Costanzo, Francesca Pellicciari, Giovanni Piovene, Giovanna Silva, Pier Paolo Tamburelli; DESIGN GRAFIC: pupilla grafik, Salottobuono, Paolo Carpi; DESENE: Michele Marchetti;
San Rocco este o idee concepută de: 2A+P/A, baukuh, Stefano Graziani, Office KGDVS, pupilla grafik, Salottobuono, Giovanna Silva
Interviu publicat în Dosarul din igloo #209 / Reprezentare în arhitectură / august-septembrie 2022
Varianta în limba engleză aici.