Discreţia ca stil arhitectural – Bogdan Babici
Din seria „valori arhitecturale româneşti” iniţiată de igloo şi stylereport.ro, vă prezentăm un al doilea episod – studiu de caz: Atra Doftana, arhitect-invitat: Bogdan Babici.
Preluăm mai jos articolul realizat de Dragoş Aliciu si publicat pe www.stylereport.ro.
Valoarea estetică a unei clădiri nu ţine întotdeauna de cât de mult se remarcă ci, dimpotrivă, de modul în care se confundă cu mediul. Bogdan Babici este unul dintre arhitecţii pentru care orgoliul profesional este subordonat esteticii. Studiul de caz: Atra Doftana, pensiunea de design îngropată.
Venind dinspre Comarnic, Atra Doftana nu se vede decât atunci când maşina opreşte în parcarea de pe acoperişul ei. Pensiunea e ascunsă de un deal care o împinge către lacul Paltinu într-o parte, ferind-o de zgomotul localităţii în cealaltă. Dar la intrare, acolo unde în mod normal ar trebui fie o clădire, tot ce apare e un corp de sticlă şi scări care coboară spre un spaţiu necunoscut.
De fapt, Atra nu este doar acoperită de deal, ci construită de-a dreptul în el. Pământul dat la o parte a făcut loc unei pensiuni care iese cu totul din tipicul obişnuit al cazărilor de munte din zona Prahovei. Pentru că e ridicată în interiorul unui mal de pământ. Şi pentru că, prin comparaţie, arată mult mai simplu decât orice s-a mai făcut până acum în domeniul turistic.
„Întotdeauna pun pe planşetă doar ce sunt sigur că se poate construi până la capăt“, spune arhitectul proiectului Atra. Bogdan Babici şi-a început formarea profesională în cadrul unui internship atipic, la mii de kilometri de Bucureşti. A avut şansa ca prima firmă pentru care a lucrat vreodată să fie Cesare Pelli, o vedetă a arhitecturii mondiale. Biroul din New York are în portofoliu recordul de înălţime Petronas Towers în Kuala Lumpur, clădirea Internaţională Finance Center în Hong Kong sau Aria Resort Casino din Las Vegas. La doar 26 de ani Bogdan Babici lucra alături de profesionişti care construiseră zeci de clădiri impresionante, răspândite peste tot pe glob. Avea ocazia de a-l cunoaşte personal pe Cesare Pelli, fondatorul companiei, de a discuta faţă în faţă cu somităţi ale arhitecturii precum Richard Meier, Rafael Moneo sau Tadao Ando, într-un mediu care stimula creativitatea şi profesionalismul în aceeaşi măsură.
Din acelaşi loc înţelegea şi nevoia pentru simplificare. „Atunci când proiectezi un bloc care urmează să fie construit în China, fineţurile nu te mai preocupă în aceeaşi măsură. La construcţie, eroarea poate să ajungă şi la jumătate de metru faţă de plan şi atunci atenţia ta merge către a fi extrem de clar şi precis în ceea ce vrei să exprimi. De aceea, şi acum prefer să fac o arhitectură în limita în care eu, ca arhitect, pot controla echipele de lucru, inginerii, şefii de şantier şi muncitorii. În limita a ce se poate construi.“, spune arhitectul. În viziunea lui, meseria este o perpetuă căutare a eficienţei, o perfecţionare continuă spre a realiza cât mai mult prin mijloace reduse la minimum.
Vorbeşte de minimalism ca despre o „limitare auto-impusă, asumată“, dar chiar şi aşa, Bogdan Babici este un arhitect care lasă în urmă lucrări spectaculoase. Clădirile sale nu au nici dimensiunea zgârie-norilor americani şi nici impozanţa lor, dar la o analiză mai atentă fiecare dintre ele conţine un experiment dozat cu atenţie. Pentru o casă bucureşteană, provocarea a venit din decuparea colţurilor unei forme rectangulare regulate, în cadrul sălilor de sport pe care le-a proiectat a fost vorba de modularitatea construcţiilor iar la Atra, ideea de a da tuturor camerelor spre priveliştea lacului prin îngroparea construcţiei e o realizare cel puţin interesantă.
Înaintea stagiului de formare, Babici era preparator la Facultatea Ion Mincu din Bucureşti. După nouă luni de lucru la Cesare Pelli revenea în România pentru a înfiinţa Tecon, locul în care avea libertatea să-şi descopere propriul stil de a face arhitectură. Cu experienţa americană în gând la Tecon sunt angajaţi aproape numai studenţi sau absolvenţi tineri ai facultăţilor din domeniu. Bogdan Babici speră ca ei să evolueze şi, plecând de la firma care i-a format, să disemineze un anumit mod de a face arhitectură.
Abordarea pe care tinerii arhitecţi o învaţă ţine nu numai de estetica unei clădiri ci şi de modul în care ea se raportează la ce o înconjoară. Proiectele desenate de Bogdan Babici tind să se muleze pe locul în care sunt ridicate, fără a ieşi cu nimic în evidenţă la o primă vedere. În exterior, arhitectura trebuie să fie compatibilă cu mediul, în interior, proprietarul este cel care decide limitele. „Se vorbeşte mult despre anturaj în rolul educaţiei unui individ, dar nu se ţine cont că arhitectura e unul dintre cei mai importanţi vectori din educaţia unei persoane.“, consideră Babici. Clădirile în care ne ducem viaţa influenţează decisiv modul în care relaţionăm, starea de spirit şi, per ansamblu, calitatea existenţei unei persoane. Iar acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul unei comunităţi. „Arhitectura poate fi ca un zgomot de fond, ca o durere de măsea sau dimpotrivă. Sunt chestiuni de ordin tehnic, temperatură, umiditate sau pur şi simplu de percepţie psihologică asupra spaţiului.“ Dincolo de cunoştinţe despre calităţile materialelor, noţiuni despre construcţii şi proiectare, arhitectul modern ar trebui să fie un bun psiholog şi un sociolog talentat.
Pentru România lucrurile ar trebui să fie cu atât mai interesante cu cât nevoia de clădiri de calitate este extrem de ridicată. „Chiar şi în perioada comunistă, pe baza unui sistem de dezvoltare adeseori forţat, nu s-a construit totul. Dincolo de asta, enorm de multe construcţii trebuie refăcute, readuse la nivelul de performanţă contemporan. Ţara noastră are şansa de a manifesta din nou avântul din perioada interbelică şi antebelică în care, pe fondul lipsei de clădiri, a avut înţelepciunea de a angaja arhitecţi extrem de valoroşi.“ Bogdan Babici consideră că multe dintre construcţii ar trebui demolate şi înlocuite, dar asta doar în momentul în care comunitatea simte nevoia. Valoarea practică precum şi cea estetică a unei construcţii se stabileşte după o perioadă de timp mai lungă. În definitiv, e vorba de apartenenţă: a arhitecturii către oameni şi, în aceeaşi măsură, a oamenilor către arhitectură.
Înconjurată de zăpadă şi copaci complet scuturaţi de frunze, Atra Doftana se confundă uşor cu peisajul, spre disperarea colegei care încearcă să o găsească prin obiectivul camerei de filmat. S-a mers pe ideea unei conjugări între natură şi arhitectură, o soluţie care ajunge să le pună în valoare pe amândouă fără a dăuna nici uneia. Valoarea unui proiect precum Atra nu poate fi analizată decât în ansamblul natural din Valea Doftanei. Echilibrul din spatele construcţiei ar putea fi însă un exemplu util şi pentru alte proiecte.
