Divinități post-industriale

Cronică Londoneză

A fi o centrală electrică dezafectată pe malul Tamisei, în inima Londrei, este aproape mai rău decât a fi al nimănui în România. Cu două imense rezervoare de combustibil alături, la fel de inutile acum ca și Catedrala St. Paul, cea de pe malul din față, dar care este considerată frumoasă și are astfel drept la respect. Mai contribuie ceva la caracterul zonei de pe malul râului londonez – forța simbolului: industrie versus religie, bobine versus sfinți… Ar fi trebuit un miracol, dar pe celălalt țărm al Tamisei. Sau o nebunie.

A fost să fie nebunia, care a devenit rapid miracol. Arhitecții Herzog & Meuron, în sufletul cărora centrala a devenit “Boiler House”, au transformat rezervoarele în spații dedicate artelor vii precum dansul sau instalațiile artistice. Alături, a crescut o clădire sucită, The Switch House, care amintește cumva de imobilul Ginger and Fred din Praga. Cam așa a fost geneza, acum Tate Modern stă mândră în fața catedralei, cu atât mai mândră cu cât a căpătat și forța simbolului: artă contemporană.

După tradiție, înainte de Crăciun, la Londra, chiar la Tate Modern, și-au dat întâlnire Nam June Païk și Olafur Eliasson, doi trăsniți de trăsnete divine. Coreeanul spunea că „fără electricitate nu poate exista arta”. Nimic de adăugat într-o fostă centrală electrică! Tot el spunea că „viitorul este acum” și că „viața noastră este jumătate naturală și jumătate tehnologică și juma-juma este proporția perfectă”. Spunea el multe altele, dar și construia: grădina cu televizoare, peretele sonor, lumina reflectată din oglindă în oglindă până la descompunerea în curcubeu… Și toate astea sunt adresate omului de rând, așa cum erau odinioară și sfinții creștini sau serbarea nebunilor. Adică interactive. Semn al timpurilor, vizitatorii privesc cu un soi de smerenie asamblajele fără de viață, le privesc cum privesc și statuile sfinților, fără să le înțeleagă, fără să le atingă, fără să le dea viață. Dar atunci când cineva îndrăznește, după o privire rapidă pentru a vedea dacă nu apare vreun paznic, devin interesați. Ba unii chiar zâmbesc. Coreeanul zâmbește și el, fără îndoială, acolo unde o fi el acum.

Tehnologia nu este obligatoriu rece. Se zice că nebun la nebun trage. Se cam verifică, ceea ce pare mai straniu este că uneori aceste reuniuni nebunești dau naștere unor evenimente de excepție. Așa cum erau Sărbătorile Nebunilor în Evul Mediu, un soi de carnaval unde totul era permis și la care „țărmul opus” recte fețele bisericești participau în mod activ.

Ceva mai departe, Olafur Eliasson aduce aceeași nebunie de carnaval, dar carul său alegoric alunecă majestuos prin mări de gheață. Culorile par a fi aceleași. Luminile se joacă la fel, până la explozie. Oglinzile ne pun în fața unor străini care suntem chiar noi. Dar, o jumătate de secol mai târziu, ghețarii se topesc în marele Nord. Tehnologia a depășit jumătatea ce i se cuvenea și acum ronțăie cu dinți virtuali natura. Farmecul rămâne însă precum grația divină. Totul este să îl acceptăm și să îi găsim un loc în sufletele noastre.

La ieșire, la tejgheaua cu cataloage, vederi, creioane și tricouri, am luat și eu, că de, cum să rezist, tocmai fusesem în Nirvana, mă dădusem cu săniuța pe nori pufoși, așa că trebuia să și cumpăr. Doamna de la casă mă întreabă cu surâsul profesional de rigoare dacă vreau și o sacoșă. De pe aceeași tejghea, mă privea sever Greta Thunberg, responsabila actuală cu ghețarii, balenele, coralii și toate celea. Am ezitat o clipă, după care am răspuns „nu sub ochii Gretei!”. Un fâlfâit tăcut de aripi îngerești, după care vânzatoarea a explodat într-un râs sănătos, ca pe vremuri. Colegul de alături, ne-ocupat prin absență de client și care ascultase, a stat o frântură de secundă mai mult. Am râs cu toții și cu poftă. Din Coreea până-n Islanda sufletele artiștilor s-au veselit. Despre Greta, nu știu, s-ar putea ca și ea să știe a zâmbi… Și uite-așa am ales eu anul acesta Southbank și divinitățile post-industriale pentru a celebra nașterea Omului, că doar este și el viu, ca și arta.