Urbanizarea presupune apariția sau dezvoltarea unor instituții, practici și un grad ridicat de atomizare și anonimizare, pe când în majoritatea satelor avem de-a face cu un puternic declin instituțional, vizibil în primul rând în desființarea dispensarelor, a școlilor și a bibliotecilor. Avem de-a face cu un proces de desțărănizare și dezgospodărire a satului vizibil, în primul rând, la nivelul evoluției recente a locuirii și a tot ce înseamnă amenajarea spațiului public și privat. Migrația reprezintă principala cauză a acestei transformări, atât prin prisma finanțării investițiilor necesare, cât și prin efectele demografice și socioculturale asupra comunităților rurale.

 

Casele imense și adeseori strident colorate, cu curți pavate sau cu gazon, împrejmuite de tuia și închise de garduri și porți arătoase au devenit de multă vreme un loc comun în discuțiile despre lumea rurală de azi și, în ochii multor urbani nostalgici după „satul de odinioară”, semne ale unei degradări nu doar de ordin estetic. Însă, în ochii celor care le ridică și le locuiesc cel puțin temporar, renovarea și întreținerea curții curată și ordonată sunt atât semne ale unei prosperități rezultate din hărnicie, cât și al apartenenței la lumea civilizată, eliberată de stigma buzii din fundul curții.

 

Paradoxal, acest proces merge în tandem cu resuscitarea narativelor identitare, cu celebrarea țărănescului ca esență a identității naționale și cu preocuparea pentru păstrarea sau „învierea” tradițiilor. Pentru că ambele exprimă o criză, atât la nivel local, cât și la nivelul întregii societăți. Văzută dinspre marile centre economice și culturale, lumea satului este preponderent fie un spațiu de unde se extrag resurse naturale și umane, fie un spațiu al escapismului, ca turist sau ca „neorurali” mutați din orașe dar în continuare conectați la cultura urbană.

 

Turismul este vândut de multă vreme ca soluție pentru „salvarea” satului, de multe ori în strânsă legătură cu trendul etno revival care intersectează un etos naționalist-conservator cu industria divertismentului de masă și cu cea a ospitalității (HoReCa). Atât la țară, cât și dinspre oraș, putem vorbi de o goană după autentic și de un refugiu imaginar într-un rural „de altă dată” idilizat, o lume țărănească viu colorată și veselă a tradițiilor și folclorului, un fel de ramură etno cu variații stilistice a industriilor divertismentului și bunăstării (well-being-ului).
Pe de altă parte, trebuie subliniat că în ultimii ani s-a dezvoltat și face progrese în multe locuri un trend al restaurării și valorizării patrimoniului material vernacular, deopotrivă în sens cultural și turistic.

 

Un fel de contrapondere a rusticizării atât de vizibilă în sfera pensiunilor și a locuințelor cu colțuri/elemente „tradiționale”, această nișă în creștere este o altă fațetă a modernității rurale, care presupune o recuperare și valorizare a moștenirii culturale țărănești în sensul integrării organice și contextualizate în modernitatea recentă.