Mai sunt câteva trăsături esențiale ale publicației care trebuie punctate – și toate țin de o intenție vădit „anacronică” și subiectivă de a face lucrurile „altfel” (de a scrie diferit, de a gândi dialogul text-imagine altfel decât se întâmpla în practica curentă, din anii 2010, în presa de specialitate, atât cea academică, cât și cea comercială).

Printre aceste gesturi „altfel” se numără: „luxul de a fi lenți”, explică Matteo Ghidoni, „un mod de lucru ce se opune producției digitale, care e rapidă, instantanee și în căutarea senzaționalului”. Apoi apelul la „desene axonometrice”, într-un moment în care nu mai erau la modă, fiind exact opusul a ceea ce e vizual atractiv (acea „comunicare impresionistă a arhitecturii”). Aici nu vorbim doar de un instrument de reprezentare care „reduce” obiecte diverse la un limbaj comun, ci de filosofia generală a revistei de a gândi un discurs critic sub semnul continuității și sincronicității, indiferent de epoci, stiluri, discipline – astfel, orice poate fi comparat cu orice, și abia atunci întreaga istorie trecută devine „contemporana noastră”. Nu în ultimul rând, proiectul revistei reușește să reconstituie figura plurivalentă („pierdută”) a arhitectului, care trebuie să conțină în aceeași măsură și ipostaza de intelectual/scriitor/critic, separarea lor fiind percepută ca artificială: „Arhitectul practicant trebuie să știe să scrie și să gândească, să își poată expună coerent ideile.”