Dosar #225. Orașul Soft: evoluția locuințelor sociale în Țările Nordice și lecții pentru viitor
INTERVIU: Viorica Buică FOTO: courtesy of David Sim
Modelul nordic de locuire socială reprezintă un reper esențial în peisajul urban contemporan, aspect explorat în detaliu în interviul cu arhitectul David Sim, recunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul dezvoltării urbane sustenabile. În contextul în care criza locuințelor accesibile afectează tot mai multe orașe la nivel global, experiența scandinavă evidențiază importanța unei abordări care depășește simpla construcție de clădiri și pune accentul pe crearea de comunități vibrante. De la primele proiecte moderniste la conversia blocurilor urbane tradiționale și până la noile ansambluri care îmbină densitatea urbană cu calitatea vieții, modelul nordic a evoluat răspunzând provocărilor timpului și menținând totodată constant valorile unei societăți democratice care promovează echitatea și conectivitatea socială.
Țările Nordice sunt renumite pentru calitatea ridicată a locuințelor sociale, pentru determinarea de a oferi nu doar adăposturi funcționale, ci spații care pot deveni cu ușurință „acasă”. Care este fundalul acestei abordări? Au existat schimbări semnificative în ultima decadă?
În Țările Nordice, urbanizarea, industrializarea s-au produs ceva mai târziu decât în multe alte părți ale Europei, a fost un fenomen al secolului 20. Foarte mulți oameni, puternic conectați cu natura, cu peisajul, dar și între ei, în comunitate, au migrat către orașe, însă în contextul unei democrații sociale particulare care a promovat o distribuție echitabilă a calității vieții, pe multiple paliere sociale, de la educație la locuire.
Bineînțeles, ca în multe alte locuri, la început eforturile s-au concentrat spre a asigura aspectele de bază ale locuirii, o bucătărie, apă caldă, dar a existat și un accent pe interioare. Probabil că se datorează și climei locale, oamenii petrec mult timp înăuntru și atunci li se pare importantă calitatea interioarelor. Casele sunt foarte bine izolate, ferestrele sunt rezistente, sistemele de încălzire sunt eficiente și economice, pardoselile sunt din lemn. A existat un soi de idealizare a relației cu natura, blocurile urbane nu au fost atractive inițial. Dar în anii ’60-’70, când au intervenit multe schimbări sociale, imigrație, a fost nevoie de noi structuri de locuire, realizate repede. În Suedia a existat programul „Un milion de locuințe”, care a fost preluat, cu diverse adaptări, și în alte țări nordice. Într-un mod similar cu ce se întâmpla în restul Europei, în Vest și în Est, în acea perioadă focusul a trecut pe construcții rapide și eficientizarea interioarelor, aproape ignorând ce se întâmplă afară, în jurul clădirilor.
Ce s-a întâmplat interesant în Țările Nordice, în Danemarca în particular (iar observațiile au fost repede adoptate și în Suedia și Norvegia), a fost că Jan Gehl a venit cu un discurs critic la adresa ansamblurilor moderniste chiar în 1971, când programul suedez „Un milion de locuințe” era în desfășurare. Ideile lui au rezonat rapid și intens cu mulți dintre cei implicați în programele de locuire. Cred că o întrebare relevantă ar putea fi: de ce această reacție critică a apărut în Scandinavia? Pe de o parte, poți spune că detaliile locuințelor moderniste post-război din Scandinavia erau mai bune decât în alte locuri, însă, în același timp, esența lor era aceeași – zone monofuncționale, atent planificate. În cartea sa Viața dintre clădiri, Jan Gehl a atras atenția – iar părerile lui au fost foarte controversate în mediul arhitecților – că doar construcțiile, spațiile în sine nu sunt suficiente. De atunci și până în prezent, ideea lui stă în picioare – clădirile nu sunt de ajuns pentru a crea un oraș, pentru a crea urbanitate. Orașul e interacțiune, e întâmplare, nu poți izola lucrurile monofuncțional.
Din această critică exprimată de Jan Gehl s-a pornit o întreagă mișcare în Danemarca în favoarea unui oraș mai soft, a existat și o revistă numită Soft City – așa au apărut ansamblurile de locuințe joase, dar cu densitate mai ridicată, care au devenit populare și în alte țări nordice. Locuințe mai mici, cu o grădină, la o scară mai umană, cu o atmosferă comunitară, a fost o schimbare importantă. Se bazau tot pe sisteme modulare, însă individualizarea era mai mare. În Danemarca mai ales, au apărut și alte experimente de co-locuire, locuire colaborativă, punând în prim-plan nevoile de socializare ale oamenilor. Adesea, locuințele erau aranjate pentru a genera străzi, cu piațete inserate, exista o intenție asumată de a crea un sentiment de comunitate. În timp, acest model de locuire a devenit mai puțin popular și cred că asta s-a datorat faptului că prelua referințe rurale – nu răspundea și nevoilor oamenilor în afara casei, era deconectat de contextul urban mai larg. În plus, realist vorbind, densitatea nu era prea mare.
De aceea, s-a trecut la ceea ce aș numi al treilea val de tipologii de locuințe, la care asistăm și în prezent, care ține de urbanizarea locuirii. În Danemarca, în special în Copenhaga, e vizibil în numeroasele proiecte care recuperează blocurile urbane tradiționale, transformând curțile interioare, modernizând băile și bucătăriile, adăugând extensii și creând la interior apartamente care să răspundă unor nevoi diverse de spațiu (de la studio la apartamente cu câteva dormitoare). Acestora li se adaugă proiectele noi, pe terenuri nefolosite, care explorează tipologii de tip co-housing, dar într-un context pregnant urban.
Se poate observa un traseu: blocurile moderniste, cartierele low-density cu accente rurale, recuperarea blocurilor tradiționale urbane și construirea unor ansambluri noi, în mijlocul orașului. Aș evidenția în prezent nu neapărat proiectele iconice, cel mai adesea mediatizate, ci mai degrabă un model de bloc urban la scară umană, blocul de perimetru. Un exemplu e cartierul Sluseholmen din Copenhaga, unde fiecare clădire de locuințe a primit o identitate vizuală proprie, iar spațiile publice dintre clădiri au fost atent proiectate. Cred că în continuare ar trebui să ne uităm mai mult la traseul urban al locuirii și nu numai la traseul arhitectural.
Atunci când ne gândim la locuințe ca infrastructură socială, toate alegerile care țin de proiectele dezvoltate, de la finanțare la materialele folosite, trebuie să fie orientate către viitor. Din acest punct de vedere, care sunt caracteristicile care aduc un plus de valoare clădirilor recente din Țările Nordice?
Încă există traiectorii diferite, sunt proiecte care urmează mai degrabă abordarea modernistă, proiecte de amploare care pun în evidență o gândire arhitecturală, axată pe formă. Asta se întâmplă de exemplu în zona Ørestad din Copenhaga, unde o fostă zonă industrială a fost recuperată și regândită, cu intervenții masive precum The Mountain semnat de BIG. Acolo nu există încă un țesut urban autentic, lipsește mixul de tipologii, lipsește o anumită dinamică.
Declinul cartierelor tip low-density pe care le-am menționat mai devreme a venit și din faptul că nu ofereau prea multă diversitate tipologică. Unul dintre punctele-forte ale dezvoltărilor imobiliare urbane actuale e oferta variată de spații și dotări. Dacă la un moment dat situația ta financiară se îmbunătățește și vrei să cumperi (sau să închiriezi) un apartament mai mare, poți cumpăra în aceeași zonă și îți poți păstra conexiunile sociale – vei fi în continuare aproape de magazinul preferat, de prietenii din cartier, copiii pot păstra legătura cu prietenii lor. Cred că un factor esențial pentru succesul noilor dezvoltări este găsirea acestui nivel critic de densitate, de atmosferă urbană, în care ai acces la locuri de muncă, la spații educaționale și culturale, dar și la interioare echilibrate.
Trăim în niște vremuri stranii, în care discursurile naționaliste și populiste capătă proporții din ce în ce mai mari. Aș face o observație simplă – după ce Trump a fost votat prima dată, s-a făcut o cercetare din care reieșea că probabilitatea de a-l fi votat pe el creștea cu cât oamenii trăiau mai departe de vecinii lor. Părerea mea generală, valabilă și în contextul Scandinaviei, al Franței și al altor țări europene, e că oamenii care votează anti-străini sunt mai degrabă din locuri unde nu sunt atât de mulți străini. Oamenii care trăiesc în orașe mari sunt mai conștienți care sunt adevăratele probleme, lipsa de finanțare a unor servicii critice, politici publice etc. Dacă ne uităm la ultimii 10-20 de ani, mi se pare că cele mai interesante teritorii politice au fost cele urbane. Adeseori, primarii au făcut lucruri mult mai interesante decât președinții sau prim-miniștrii și asta cred că ține și de pragmatismul inerent guvernării unui oraș. Iar cetățenii care împărtășesc și trăiesc complexitatea unui oraș înțeleg că răspunsurile nu sunt mereu în alb și negru, că există nuanțe.
Din perspectiva Soft City, ce crezi că pot face arhitecții pentru a facilita crearea unor comunități mai puternice în clădirile de locuințe? Cum se poate ajunge la o abordare cu adevărat interdisciplinară?
Cu cât mai mult dialog, cu atât mai bine, desigur! Cred de asemenea că este important ca fiecare dintre cei implicați în proces să-și aducă aminte constant cine este ca ființă umană, socială, nu doar profesional. Poți fi inginer, dar în același timp mamă. Ești arhitect, dar și bunic, poate. Și te poți gândi mereu la ce ți-ar plăcea, cum ți-ar plăcea să trăiești, să locuiești în spațiul pe care îl proiectezi. De cele mai multe ori, cei care proiectează locuințe sociale locuiesc în medii diferite, tocmai de aceea e important să facă și acest test personal. La modul ideal, ar trebui să creeze un loc unde s-ar bucura să locuiască și familiile lor. Este valabil și pentru investitori.
Totodată, soluțiile fizice ale locuirii ar trebui să stimuleze, să încurajeze sociabilitatea. E de căutat un echilibru fin între nevoile vieții private, între dorințele de individualizare, de a fi ferit de privirile altora, și nevoia de comunitate. În timpul epidemiei Covid, de exemplu, nevoia de a avea o comunitate în jur a devenit foarte clară. Aici intră în joc acele zone tampon pe care Jan Gehl le menționează adesea în cărțile sale – uși publice, o mică grădină la intrare, o scară comună. În Scoția, există această tradiție de locuire aliniată la modelul european, cu apartamente pe multiple nivele unite de o scară interioară; se creează un mecanism automat de control social, și de supraveghere, dar și de întrajutorare. Sunt 8-10 familii, toată lumea știe pe toată lumea.
Această organizare fizică a locuirii permite o întâlnire graduală cu imprevizibilul orașului. Pentru mine, în asta constă softness, această joacă cu marginile, cu delimitările, care mă și protejează, dar mă și conectează cu împrejurimile urbane. Oamenii sunt atrași de orașe pentru oportunități, pentru noutăți, experiențe inedite și apreciază anonimitatea pe care marile orașe le-o oferă. Dar în același timp au nevoie de o minimă comunitate. Locuințele sociale ar trebui să răspundă acestor nevoi contrastante și cred că o pot face cel mai bine atunci când sunt inserate în țesutul urban existent. Atunci când construiești foarte multe locuințe sociale într-o zonă nouă, deconectate cumva de oraș, se pierde această putere integratoare a orașului. Locația e foarte importantă. Revin la ideea că accentul trebuie să fie pe a crea structuri urbane, nu doar construcții. Oricât de ridicată ar fi calitatea apartamentelor, a caselor, nu vor fi niciodată foarte interesante dacă nu sunt conectate cu un oraș divers.
Există în prezent un interes crescut în a implica tinerii și copiii în procesul de proiectare a locuințelor, de la consultare comunitară la co-designing, precum și pentru a crea clădiri, cartiere care să răspundă eficient nevoilor familiilor cu copii. Care este experiența ta în această direcție?
A avea sau nu copii e o dilemă existențială, am vorbit recent în Japonia despre politicile sociale implementate în țările scandinave, despre cum e distribuit concediul parental. Există și o poveste anecdotică – în Suedia, primele șase luni mama stă acasă cu bebelușul, iar apoi, următoarele șase acesta stă cu tatăl; așa că vezi prin oraș mulți bărbați tineri împingând cărucioare, cu o cafea în mână, (latte pappas). O jurnalistă americană a scris un articol despre viața în Stockholm și menționa că e foarte ciudat că toate bonele/au pairs din Suedia sunt gay. E amuzant, însă reflectă mentalitatea cea mai răspândită: în primul rând, a presupus că cei care aveau grijă de copii nu sunt părinții lor, ci bone, în al doilea rând, văzând că sunt bărbați tineri explicația găsită a fost că sunt gay. Ceea ce voiam să subliniez de fapt e că această rețea socială de siguranță e crucială în a permite cuplurilor tinere să aibă copii, în medii urbane, fără a face sacrificii majore. În țările avansate economic, cu o anumită cultură axată pe libertate, multe persoane fac o alegere asumată de a nu avea copii sau a avea mai puțini, prioritizând calitatea vieții, confortul. Cei care au apreciat oportunitățile orașului se văd adesea nevoiți să se mute în suburbii după venirea copiilor pentru mai mult spațiu, pentru acces la natură, complicându-și viața cu lungi trasee zilnice. Însă orașul poate oferi o viață de calitate chiar și pentru familii cu copii.
Jan Gehl face adesea referire la orașe din Germania precum Tübingen sau Freiburg. După trauma celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania a avut cea mai scăzută natalitate din Europa, oamenilor le-a venit greu să mai creadă în viitor. Dar dacă ajungeai în câteva orașe precum cele menționate erau copii peste tot – oamenii se mutau acolo pentru că știau că nimeni nu se va plânge de zgomotele făcute de copii, că vor fi ajutați de vecini, că există o comunitate de sprijin. De aceea cred că, mai mult decât a aduce copiii în procesul de design, este nevoie de a înțelege, la un nivel existențial, ce îi poate susține pe tineri în a-și crește familiile fără a simți că își pierd din oportunități.
Societățile sunt foarte complexe, în America există acum această incredibilă polarizare legată de drepturile femeilor. Orașele, prin definiție, sunt plurale, poți să ai o educație, o carieră, să crești ca individ și să oferi ceva înapoi societății. Poți să-ți găsești un partener și să ai copii și să faci în același timp ceea ce te împlinește profesional. Revenind la locuințe, cred că întrebarea este cum le putem integra, gândi ca o componentă care susține o societate ce permite dezvoltarea individuală până la nivelul la care oferi ceva înapoi mediului care te-a format. Locuințele sociale sunt o parte importantă a unei societăți dinamice.
Este o discuție din care nu poate lipsi nici problematica accesibilității locuințelor, în primul rând din punct de vedere financiar. Există și aici un model specific țărilor scandinave?
Reiau ideea că orașele, la nivel global, nu doar în Europa, atrag oamenii pentru libertatea pe care o oferă, pentru educație, pentru oportunitățile de angajare. Chiar dacă sunt aglomerate, scumpe, pline de provocări, orașele atrag ca un magnet. Iar în funcționarea lor infrastructura existentă este esențială. Ne gândim în primul rând la transport, să luăm ca exemplu trenurile. Chiar și țările foarte conservatoare din punct de vedere fiscal precum Elveția au acceptat faptul că liniile de tren nu trebuie neapărat să aibă un profit consistent. Ele permit oamenilor să câștige bani pentru a putea face alte lucruri în oraș, sunt parte dintr-un sistem complex.
Cred că acesta este un aspect-cheie – nu toate segmentele care alcătuiesc orașul trebuie să funcționeze după regulile profitului. Mi se pare interesant că în Germania, Austria, Elveția, care sunt forțe economice ale Europei, procentul celor care dețin case este mai mic decât în alte zone și asta se întâmplă și pentru că există un număr considerabil de locuințe sociale, accesibile. Locuințele sunt recunoscute ca parte importantă a infrastructurii urbane (și sociale). Oferindu-le oamenilor case decente, accesibile, în condiții sigure, le oferi și contextul în care pot avea familii, copii, pot să lucreze mai eficient, în poziții mai bune, să cheltuiască pentru alte servicii în oraș, permițându-le și altora să se dezvolte.
Arhitecții și urbaniștii au un cuvânt de spus în această dezbatere legată de accesibilitate? Pot influența în vreun fel proiectele sau totul se reduce la politici publice și economie?
Cred că de cele mai multe ori este foarte dificil să influențeze aceste aspecte. De exemplu, în UK, având în vedere cultura imobiliară actuală, întotdeauna mă surprind proiectele de locuințe sociale ale lui Peter Barber, nu știu cum reușește să le pună în mișcare, să fie aprobate, finanțate. Locuințele pe care le-a realizat în ultimii ani îmi dau speranță, sunt exemplare, dar excepții într-un peisaj mai degrabă descurajant.
Poate ar trebui să se discute mai mult și despre posibilitățile legislative și financiare de a ajunge proprietarul unei case, despre posibilitățile de a construi la scară mai mică în oraș. Apar din ce în ce mai multe modele de ownership. Este oricum o dezbatere imensă și complexă. Și recunoașterea acestei complexități este și ea importantă, nu vor exista soluții universale.
Aș vrea să duc puțin discuția către contextul României; știu că ai lucrat recent în Tallinn în cadrul proiectului SOFTacademy, sub umbrela New European Bauhaus, facilitând renovarea unui cartier de locuințe. În toate țările din estul Europei există zone urbane intens construite, cu blocuri mono-funcționale. Cum poate fi îmbunătățită astăzi calitatea vieții pentru locuitorii lor (cei mai mulți deveniți proprietari după 1989)?
Cred că aspectul cel mai problematic ține de mono-funcționalitatea lor și aici ar trebui intervenit (este de altfel o problemă cu care se confruntă și orașele vestice cu cartiere de blocuri). Accentul ar trebui să cadă în primul rând pe spațiul dintre ele, pe acea „viață dintre clădiri” de care vorbește Jan Gehl încă din anii ’70. Ceea ce se află între blocuri e privit cel mai adesea ca fiind extra, oamenii vor în primul rând să-și îmbunătățească, modernizeze interioarele, nu vor neapărat să investească în facilități comune.
Există acest exemplu din Scoția pe care eu îl apreciez mult: Sir Harry Burns, atunci când a fost Chief Medical Officer for Scotland (2005-2014), a reușit să folosească fonduri din bugetul pentru sănătate pentru îmbunătățirea spațiilor publice. Oamenii nu voiau să cheltuiască bani pentru spațiile comune, însă el a subliniat că spațiul public acționează ca „medicament”, tratament. Pentru o societate sănătoasă, este necesar ca oamenii să iasă și să se plimbe pe afară, să respire aer curat, să fie expuși la soare, să facă mișcare, să între în contact cu alți oameni. Pentru că nu erau fonduri în bugetul pentru locuire, le-a alocat din cel pentru sănătate. Este și o recunoaștere a faptului că trebuie să privim holistic societatea, iar locuințele sociale sunt o componentă a acestui sistem complex și dinamic.
Întorcându-mă și la intervențiile directe ce pot fi proiectate de arhitecți, cu implicarea comunității, și aici cred că este important să înțelegem efectele lor în timp dincolo de calitatea designului, efecte care pot ține de sănătatea psihologică, de sentimentul de siguranță etc.
Ai menționat diverse aspecte în fiecare dintre răspunsurile de mai sus, dar aș vrea să reluăm ideile principale într-o posibilă concluzie: de ce crezi că modelul nordic al locuințelor sociale este relevant în lumea actuală a secolului 21, guvernată de multiple crize?
Nu știu dacă este vorba de modelul de locuire sau mai degrabă de modelul social nordic, în ansamblu. Există the American Dream în care deții propria ta casă, ai două mașini, ești complet independent. The European Dream cred că se desfășoară într-un context mult mai urban – vrei să fii parte din oraș, să ai acces la educație, la cultură, să fii conectat cu alți oameni. Apoi, modelul european nordic cred că ține de o anumită deschidere către a accepta viață de zi cu zi așa cum este, o atitudine de a trăi cu ceea ce ai, de a te adapta și la condiții neprietenoase. Din cauza climei, Țările Nordice nu sunt așa de populate și cred că asta a condus și la o abordare egalitară, inclusivă; de aceea, istoric, femeile au fost mult mai active, a fost nevoie ca ele să lucreze. Există o conexiune mai mare cu peisajul, cu climatul, cu oamenii din jur, dar într-o cheie pragmatică. Dacă persoanele în vârstă au cadrul în care pot locui, confortabil și sigur, independent, este foarte bine și economic, dar și pentru demnitatea lor; dacă locuințele sunt eficiente și conectate convenabil, este mai ușor pentru femei să lucreze; dacă orașul este prietenos cu copiii, aceștia pot deveni mai ușor independenți. Oamenii se gândesc în general la Țările Nordice din perspectiva unei societăți socialiste, care ține mai degrabă de control, însă foarte multe dintre politici țin de fapt de asigurarea libertății individuale, de a crea cadrul în care să te simți liber.
