fbpx


White November igloo

Dragoste, în patru tablouri. File din relaţii şi răni din plictis

Uneori, tinerii noştri regizori reuşesc să mă transpună în lumea de pe scenă, în clocotul de suflete şi angoase care se deschid acolo, nicăieri mai supurânde iarna asta decât în spec­­tacolul Elenei Morar. Ca un fan al realis­mu­lui enigmatic, care lansează interogaţii in­te­rioare, pot spune că pariul regizoarei a fost câştigat încă de la avanpremieră, o victorie de bun augur pentru noua gardă.

Ioanina Pavel

Produs prin programul 9G care îşi propune să pună în scenă – recte, în Sala Mică a TNB – piesele noii generaţii de regizori români de teatru, Dragoste, în patru tablouri închipuie, după textul lui Lu­kas Bärfuss, istoria sângeroasă a două cu­pluri nefericite. Mulându-se pe tiparul unei dra­me psihologice, piesa excelează la dialogul revelator şi construcţia caracterială, în detri­men­tul acţiunii în sine, care s-ar rezuma la o ilustraţie contemporană a monştrilor născuţi din Plictiseală. Evelyn (Sorina Ştefănescu) ar vrea să sărbătorească cea de-a o suta întâlnire cu amantul său (Bogdan Nechifor) printr-o es­ca­padă din cei patru pereţi care, deducem din reticenţa lui, le-au fost martori la primele 99. Aceste rendez-vous-uri, iniţial „variaţia” prin ca­re evadau din monotonia mariajelor, au de­ve­nit însă plicticoase în sine – motiv pentru ca­re cei doi se hotărăsc să dea cărţile pe faţă. Efectuată intempestiv şi panicard de amant, schimbarea plăcii se soldează însă cu un act răzbunător, în urma căruia soţia încornorată (Alexandra Fasolă) se va trezi faţă în faţă cu omologul ei, soţul lui Evelyn (Lucian Iftime). Cele patru interioare imaginate de Alexandra Panaite, în care mereu domneşte câte o cu­loa­re tematică diferită şi aceeaşi uşă roşie pro­miţând salvarea, complinesc acţiunea la mi­limetru. Nimic nu lipseşte, nimic nu e în plus, şi totuşi, schimbările de set nu trenează, graţie în mare parte şi verigilor melodice de pe fundal. De la rockabilly şi pop-rock, la so­norităţi mai întunecate, intermezzo-urile mu­zi­cale se revarsă din plin între scenele-tablo­uri, pentru ca, după recondiţionarea scenei, să fie canalizate ca vocea unui ventriloc, într-un radio perfect plasat în decor. Cinefilul va simţi pe tot parcursul un oarecare tribut ofe­rit, prin jocul luminilor şi al coloanei sonore, celei de-a şaptea arte. Însă teatrofilul flămând de noutate în spaţiul românesc este cel ochit şi deservit complet de experienţa piesei, una eliberată de convenţii fără a se deda liberti­nis­mului, şi ancorată în realităţile vieţii de o mână de tineri actori care se topesc fără urmă în rolurile unor mai vârstnici blazaţi.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0