Drapaj de sens. Baroc

Baroc. Cuvânt care îmi umple craniul. Naște în vârful buzelor, alunecă spre fundul gurii, looping între osul occipital și cel frontal, se frânge undeva la rădăcina nasului, țâșnește în fine spre lumină prin ochi. Plin și rotund.

Aripa portantă a sumedenie de barocuri. Baroc trufaș ce urcă valea Dunării și se împotmolește undeva în Bavaria. Ploios, coborând din Scandinavia prin porturile hanseatice. Baroc iberic viu, mustind de sânge și privind condescendent ruda parvenită, bogat explozivă latino-americană. Cel cu geană de culpabilitate, arc între Provence și Dolomiți. Artiștii lui știu că aduc pietrei, lemnului, culorii aceleași suferințe pe care necredincioșii le-au adus Sfinților Martiri. În fine, barocul de mai jos de Roma, bahic, întreg în iubire. Suferința lui naște voluptate. Relația artist-subiect reprezentat-model viu capătă ambiguitatea Sfintei Treimi, topită în carnea vie a fecioarelor.

Luca Giordano a învățat barocul și a primit în dar soarele. Cascadele grele de culoare fac să pară sobre feroneriile dement-republicane ale Petit Palais-ului parizian ce-i dau vremelnic adăpost. Sfinții suferă, demonii cad, sângele gâlgâie precum vinul în pocale. Viața este martirizată înspre moarte iar moartea îmbracă veștmintele de lumină ale vieții. Hopa-Mitică. Pene la coif, suliți, suferință. De fiecare dată însă – îndoiala. Fiece compoziție include o pereche de ochi ce o poartă, uneori ochi de îngeri-copii, cei mai puri și nevinovați. Acesta să fie adevărul ? Afirmativ! răspund ceilalți în cor, sub bagheta Tatălui. Iureș baroc îmbătat de soarele napolitan.

Deodată… „Ciuma la Largo di Mercatello”. 1656. Autoritățile sperau să poată regrupa bolnavii într-un lazaret insular, la Chiuppino, dar morții erau atât de mulți încât au sfârșit în gropi comune de-a lungul străzilor… Barocul dispare, sarabanda se oprește, Dumnezeu tace, moartea omoară.