fbpx


White November igloo

După dealuri, ca după blocuri, scapă cine poate!

Text: Ioanina Pavel
Foto: Sebastian Enache

Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai, un preot şi un doctor, fără să se vorbească sau să se sfătuiască, omoară o fată. Măicuţa din această poveste este mai mult soră decât mamă, dar lăcrimează cât pentru amândouă. Nu mai suntem în cadrul mioritic, cosmico-hiperbolic, care alina iminenţa morţii pe vremuri. Suntem într-o realitate actuală mizeră, unde spiritualul şi ştiinţificul se fac complici la omucidere, nu cu intenţie expresă, ci dintr-o lipsă egală, criminală, de înţelegere a umanului. În După dealuri, povestea aşa-mediatizatei „exorcizări” de la Tanacu e spusă cu maximă economie de imputări subiective sau de preţiozităţi auctoriale. Regizorul Cristian Mungiu priveşte sfredelitor, în planuri medii, de la o distanţă rece, ca a documentaristului, cum o fată de 25 de ani („posedata” Alina – interpretată de Cristina Flutur) alunecă, prin crăpăturile unui sistem medical poate cam prea expeditiv, pe mâna unui cârd de maici şi a unui preot poate cam prea plini de propriul har.

După dealuri, ca după blocuri, scapă cine poate!

Nici Hristos, nici Hippocrate, nimeni n-are trecere fără ceva la schimb

Succesul filmului (câştigător la Cannes pentru scenariul lui Mungiu şi prestaţiile Cristinei Flutur şi a Cosminei Stratan) nu-şi are baza doar în tehnica dozării tensiunii pe hârtie sau a filmării propriu-zise, desăvârşite ambele, şi nu se măsoară doar după elogiile criticului străin, care mereu se extaziază în faţa status-quo-urilor altor naţii când sunt bazate pe fapte reale şi descrise cu lux de violenţă. Spectatorul de rând va remarca în schimb căldura umană, tocmai pentru că pâlpâie slab în film, un bun atât de rar într-o ţară unde nu sunt bani de pictat biserici, nici de cumpărat interesul doctorilor, nici măcar de obţinut azil în mânăstire şi unde cei însărcinaţi cu ajutorul necondiţionat se preocupă miop de reguli şi de mâinele propriu.

După dealuri, ca după blocuri, scapă cine poate!

De la primul cadru-secvenţă, când Alina, proaspăt sosită din Germania, se agaţă de Voichiţa (Stratan, un şoricel de fată, un munte de talent care-i mocneşte-n şoapte) ca de-un salvamar, tandreţea autentică, brută, ciupeşte corzi sensibile cu mult înainte ca brutalul deznodământ să le smulgă din cordar. Pentru că, dacă ştim, la nivel faptic, care va fi sfârşitul ei, prietenia dintre Alina, cea revenită de la munca peste hotare, şi maica Voichiţa, pe vremuri rezidente în acelaşi cămin de orfani, nu ni se dezvăluie cu uşurinţă. Acolo unde am pretinde lămuriri despre copilăria lor, ni se servesc doar vagi aluzii despre un pervers cu cazier, bătăi şi violuri la ordinea zilei, o relaţie mai strânsă decât s-ar cădea. Dacă tânjim după cadre strânse cu feţele personajelor, avem parte de un spate întors, un profil prins de la talie, o coadă împletită peste ceafă.

După dealuri, ca după blocuri, scapă cine poate!

Dacă sărăcia este mama fărădelegilor, întunericul minţii le este tată

… spunea Jean de La Bruyere, şi, da, personajele din filmul lui Mungiu suferă de pe urma ambilor părinţi vitregi. Dar orfanele Voichiţa şi Alina se aveau una pe cealaltă în sărăcia lucie din orfelinat, restul nu conta – acum că Voichiţa se raportează la stareţă şi la părinte ca la Mami şi Tati, Alina îşi caută locul în lumea prietenei ei, căci, vede bine, invers nu se poate. Dar nici să se adapteze, intrusa cu suflet şifonat prin şcoala vieţii nu poate. La fel cum noi, spectatorii, mai degrabă decât să empatizăm cu Voichiţa, ne-am lansa asupra carenţelor, financiare şi empatice, din noul ei cămin. Chapeau, deci, regiei lui Mungiu şi imaginii lui Oleg Mutu, care preîntâmpină reacţiile STAS în După dealuri – de văzut neapărat.

După dealuri, ca după blocuri, scapă cine poate!

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0