Editorial #188: Este lumina poezia arhitecturii?
de DorinSTEFAN
Precum data trecută1, mă sună Adrian:
— Ce faci?
— Stau liniștit, cu anda fostă STĂNESCU, la masă,
în fața unui IMPERFECT și-i citesc eticheta:
„Se ia o bucată de piatră
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor:
— Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”2
— OK, dar nu, astăzi nu vom vorbi despre perfect, ci despre LUMINĂ, te rog să mâzgălești ceva…
— Să vorbim atunci despre perfecta strălucire a arhitecturii sub lumină. Și să începem cu perfecta strălucire corbusiană a „jocului savant, corect și magnific al formelor reunite sub lumină”… și totuși au existat lumină, volume, proporții, arhitectură și înainte de Le Corbusier.
Cum a fost la început? La început a fost LUMINA.
Apoi a venit zidul.
„Apoi, – ne-am despărțit
cum pe jos și neagră
se desparte umbra de frunză
din pricina numai
unui soare gândit
ca un rău al luminii.”3
Apoi coloana s-a despărțit de zid. Să facă umbră zidului. Umbra ce va vibra a zidului lumină. Și totuși, cum a început aventura zidului vibrând sub lumină? Pentru noi, europenii, a început undeva în Grecia Antică…
Cineva4 ne povestește, și mie mi-a plăcut povestea ei, cum că arhitectura ar fi început în acel spațiu al porticului peripter din templul grecesc. Un spațiu nici închis, nici deschis. O vibrație a zidului ce nu se dădea nici întunericului peșterii, dar nici luminii soarelui fără de adapost. Un spațiu nou pentru o ființă ce se zbătea să iasă la lumină. Arhitectura un spațiu nou.
Cineva5 ne povestește, și mie mi-a plăcut povestea ei, cum că arhitectura a început încetul cu încetul și nu a fost premeditată ca adăpost, ci ca închipuire. Arhitecți se numeau încă de atunci cei ce puneau în lumină închipuirea. Și-i dădeau substanța zidită. Înainte de arhitectură, înainte de filozofie, înainte de matematică, de dramaturgie, a fost meșteșugul. A fost admirația și venerația pentru iscusința geniului creator pământean. A pământeanului ce-și dorea să aducă pe pământ liniștea și armonia kosmos-ului văzut în ceruri. Imperturbarea de dincolo. Dibăcia în țeserea pânzei la războiul de țesut, împrumutată de meșterul de corăbii care țese la rândul său scândura în coaja corabiei, iscusința navigatorului, măiestria dansatorului ceremonial, toate au fost „uneltele” întru „zidirea” kosmos-ului pe pământ. Dedal, Theodorus, Rhoikos, Epeius, Chersifron, Metagenes, arhitecți și meșteri mitici, au făcut posibil acel transfer din imaginar în real și apoi din real în imaginar căruia oamenii i-au spus arhitectură. Ei au „zidit” templul – spațiul venerației, înconjurat de coloane, coloane ce întruchipau în imaginația lor zborul și vâslitul, mituri și realități: „corespondențele ingenioase între figurile mitice sugerează mai departe că pteron6-ul templului peripter avea mult de-a face cu o interpretare timpurie a arhitecturii atât ca zbor întruchipat, cât și ca navigație.”7 Ordine, ritm, proporții, „potrivit laolaltă”, dedublat, vibrația luminii – mitul arhitecturii.
Potrivit și laolaltă. Visul devenit mit al grecilor antici. Mitul arhitecturii în lumină, la vedere, în vedere. Spre a fi văzut, admirat, spre a-i aduna întru vedere. La ce s-ar fi chinuit arhitecții Acropolei ateniene să facă celebrele corecții vizuale spre a obține efectul perfecțiunii statice verticale concomitent cu iluzia „zborului” coloanelor periferice, dacă nu ar fi (în) lumină? Static și mișcare în aceeași privire asupra. Vibrația zidului disipat. Disipat nu fizic (vibrația texturii), dar și fizic (coloana în fața zidului). De altfel, ce este fațada clasică sau modernă plină de ornamente, modenaturi, texturi, subtracții sau adiții dacă nu o căutare, asumată sau nu, a vibrației antice în lumina dintotdeauna.
— Și încă ceva, îmi spune Adrian, uită-te și în/peste conținut!8
— Și dacă mă uit/nu mă uit, nu mă uit/mă uit, lumina tot intră în conținutul arhitecturii. Ce nu văd este poezia. De atâta lumină, am uitat de poezia arhitecturii. Pereți de sticlă poartă lumina până în miezul clădirii, pereți împușcați de ferestre lasă lumina să pătrundă până în unghere. Să fie oare insuficientă lumină pentru a vedea poezia din spatele luminii? Nu ne mai trebuie lumină! Lumina artificială ține loc suficient pentru o funcționare perfectă a arhitecturii! Ar zice unii. Nu ne trebuie poezie! Este o risipă! Ar zice alții. Iar pentru ceilalți, lumina egal repartizată este un deziderat mai presus de orice. Fiecare om să aibă parte egală de lumină, în lumina justiției sociale și a corectitudinii politice. Fiecărui om lumină egal repartizată! Niciun om fără lumină proprie! Poezia luminii căutate costă prea mult. Noi, oamenii sociali de astăzi, vrem să se facă lumină egală fără diferențiere, o suprafață uniformă de lumină. Poezia luminii înseamnă diferențiere spațială și socială. Oameni corecți de pretutindeni răspândind lumină uniform funcțională. Poezia, un moft decadent!
Și orașul căzu sub povara luminii egal și corect distribuite.
— Și? (se auzi din off Adrian)
— Și se făcu întuneric.
__________________
Note
1 Albumul 12 fotografi de arhitectură din România, igloomedia, 2018
2 Nichita Stănescu, Lecția despre cub
3 Nichita Stănescu, Semn 14
4 Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, IdeaDesign & Print Editura, Cluj, 2011
5 Ibidem 4)
6 Pteron – în Grecia Antică: aripă, colonadă, vâsle
7 Ibidem 4), pag. 101
8 Revista igloo nr. 188 (februarie-martie 2019)
Editorial apărut în igloo #188 / feb-mar 2019
