Editorial #191: Metode de morfogeneză arhitecturală – 7 axiome deschise

 

Predau de mulți ani deja un curs opțional la UAUIM care se numește Metode contemporane de organizare a spațiului. La vremea respectivă, sintagma din titlu era un omagiu adus definiției date arhitecturii de mentorul meu, profesorul Cezar Radu, ca fiind arta organizării spa­țiului; era, de asemenea, expresia unei deznădejdi legate de diversitatea de moduri de a demara proiectarea pe de o parte și de cvasi-absența acestora din ateliere, deci din proiectele studenților. Poate că era mai bine să îi fi spus „Metode de morfogeneză arhitecturală în orizontul complexității”.

Complexitatea venea deja, de decenii, cu propuneri de schimbare la față a științelor și artelor, dar gândirea de tip bottom-up a proceselor de morfogeneză în cazul arhitecturii lipsea la apel și, cu tristețe o spun, încă nu e discernabilă ca alternativă. Firește, se folosesc programe de tip CAD, a pătruns, firav, și ceva de tipul Grasshoper, sunt câteva inițiative și firme, ba chiar și doctorate, precum cel al Inei German (Leonte), sau al lui Ionuț Anton; autorii/autoarele lor sunt în școală și produc efecte asupra studenților, dar toate acestea sunt răsfirate, nu par să se închege într-o nouă perspectivă asupra generării arhitecturii din aceste timpuri și locuri.

Or, revoluția adusă de noua paradigmă a lovit deja din generația mea și arhitectura, dar, mai ales, prin fractali și structuri disipative, urbanis­mul. S-au dat și diplome în care, spre pildă, un întreg grup al lui Dorin Ștefan a organizat prin softuri scrise de un membru al echipei, absolvent de matematică, dl. Bârsan, în maniera swarm structures o suprafață informă, demolată în anii optzeci, dimprejurul Bibliotecii naționale/MCIN, iar, apoi, fiecare student și-a ales un amplasament și a proiectat ceva, utilizând câte una dintre metodele noi de morfogeneză. O diplomă de urbanism fractalic s-a dat în 2000, prin dl. arh.Mulțescu, după cum un premiu la un concurs studențesc, Forgotten Places, însemna o gândire autosimilară a unei alte parcele destructurate de către fosta noastră studentă Roxana Palfi (https://www.uauim.ro/en/forgotten_places/media/P3_ROIM39.jpg).

De asemenea, am coordonat în tot acest răstimp proiecte studențești de semiotică vizuală, pornind de la „Alfabetul formal al lui Marcel Iancu”, apărut în Contemporanul în 1924, deconstruind acest fals alfabet în litere, cu care ei să scrie cuvinte formale și, apoi, obiecte arhitecturale.

Revista Arhitectura a prezentat în 2012 o parte din exercițiile noastre de atunci, începute cu Horia Dinulescu, Florin Tiberiu Barbu și Anca Popescu în 2002-3 (în cam același timp cu concursul cu catedrala, unde și ei mi-au fost mâini drepte), apoi cu masteranzii de la Proiectare avansată (Sergiu Petrea a excelat atunci, dar remarcabile au fost și exercițiile Elizei Yokina și, mai ales, traducerea alfabetului în pași de balet de către actualul președinte al OAR București, Emil Ivănescu.

Exercițiile s-au tot complexificat, două generații în urmă au pre­zentat în conferința DADA de la CESI exercițiile lor, iar expoziții cu lucrările lor au putut fi văzute la ICR New York (2004) și ICR Tel Aviv. Aici, cel puțin, continuăm.

Simt nevoia să sintetizez din nou câteva lucruri cu caracter general despre aceste noi metode de morfogeneză, asistate de ordinator sau nu, pentru că de înțelegerea acestor axiome cred că depinde înțelepciunea utilizării lor eventuale în proiectare.

1. Toate aceste metode derivă din principiile agregatoare ale para­digmei complexității, inclusiv cele ale căror miză este socială, mai degrabă decât eidetică (ca să nu spun formală, ceea ce ar suna peiorativ). Evident, am discutat cu studenții noile științe, de la teoria haosului la structuri disipative și de la teoria catastrofelor la geome­trie fractală. Am citit împreună The architecture of the Jumping Universe (Charles Jencks) și alte cărți, am văzut filme.
2. Toate aceste metode sunt de tip bottom-up: pornesc de la condiții inițiale (alese și proiectate de către arhitect), care sunt supuse apoi unor algoritmi (de regulă repetitivi, dar cu regulă de iterație la fiecare pas, precum în cazul Aronoff Building a DAAP/University of Cincinnati, OH (arh. Peter Eisenman), una dintre primele clădiri proiectate parametric, pe care nu am înțeles-o deloc la Bienala de la Veneția din 1991, dar pe care am avut privilegiul să o văd născându-se, apoi să predau în ea, de multe ori, întâi ca masterand și apoi ca bursier Fulbright.
3. Condițiile inițiale, supuse algoritmilor de iterație, încep procese de agregare și complexificare (emergență: ceva din nimic); în funcție de criteriile de performanță puse tot de arhitect, morfogeneza se oprește și avem un obiect; pot fi generate o infinitate de obiecte, pentru că aceste metode de proiectare sunt bazate pe proiect și tuturor le lipsește conceptul de obiect final, care să ghideze, fie și potențial, proiectarea, prin nenumărate răzgândiri (feed-back).
4. Sunt în uz matematici și geometrii non-standard (am îndrumat o diplomă pornită de la spațiile Barbilian), în special topologie și fractali.
5. Formele generate sunt a-scalare; trebuie date indicații de scară în datele inițiale și în criteriile de performanță.
6. Obiectele obținute prin procesele de morfogeneză nu au atribu­te estetice discernabile potrivit esteticilor anterioare. Nu putem aplica criterii de, să spunem, frumusețe, care toate sunt bazate pe controlul întregului asupra părților, când nu există obiect final, iar obiectele parțiale (amintiți-vă de tabloul Nud coborând o scară, al lui Duchamp) emerge din proces, fără a-l controla în vreun fel, iar forma poate fi analoagă indiferent de scară, de la scaun la gala­xie; sau, dimpotrivă, același proces de morfogeneză poate genera obiecte parțiale radical diferite, funcție de starea de agregare la momentul opririi procesului de morfogeneză.
7. Moartea esteticii bazate pe obiect presupune un tărâm de căutări care văd că, deocamdată, nu îi frisonează pe promotorii acestor noi moduri de proiectare. Eforturile lui Schumacher de a teoretiza ceva în marginea parametricismului nu face dreptate caracterului cu adevărat revoluționar al acestor moduri de a procesa formele, inclusiv cele cu funcție arhitecturală. În 1995, când ne-a prezentat la București proiectarea cu BLOBS (binary large objects), pe care o inventase, la seminarul Beyond the Walls, organizat de Neil Leach și regretata Mariana Celac, nimeni din sală nu înțelegea ceva din gâlmele animate care se derulau pe ecran. Au trecut 25 de ani și, mă tem, nu am avansat prea mult…

Ce va urma? Pe măsură ce aflu, curiozitatea mea fiind maximă, le voi spune studenților, dacă vor mai dori să mi se alăture. Deocamdată, să spun doar că, da, se pot proiecta și lăcașuri de cult prin noile metode, cum a făcut Greg Lynn cu o biserică presbiteriană coreeană.

Editorial apărut în igloo 191 / august-septembrie 2019