Editorial #199: Povestea Crăciunurilor noastre violente

E nenorocire! Catastrofă, mon cher!
Și nici vreo scăpare nu se întrevede.
Deși scriu înainte ca dezastrul să se fi produs, nu mai e niciun dubiu că va fi cumplit. Teribil. Înfiorător.

Da, deși revista va fi văzut lumina tiparului (frumos spus, nu?) după alegeri și Moș Nicolae, eu a trebuit să scriu prostiile astea mult înainte, bazându-mă numai pe intuiție, observație directă și previziunile geniilor de circumstanță. Adică inclusiv pe amenințările celor care nu ar trebui să ne amenințe, fiind în poziția de a ne cere votul pentru a ne conduce. Sau pe viziunile sumbre ale unor oameni care sigur au probleme acasă, că altfel nu-mi explic doza de amar pe care făptura lor o revarsă asupra lumii. Sau pe delirul sistematizat al celor capabili să ivească amenințări oculte acolo unde bate mai tare lumina. În sfârșit, am lucrat și eu cu ce am putut…

Nenorocirea, ca orice nenorocire care se respectă, poartă și un nume și noi suntem destul de curajoși ca să-l rostim: Recluziune. Adică izolare în propria găoace. Adică interdicție de a te mișca pe unde și cum dorești. Adică privare de libertățile cele mai scumpe dintre toate, respectiv:

Libertatea de a ne vedea cu rudele de la țară, în jurul unor mese interminabile, acoperite de platouri bogate în proteină animală, uleiuri esențiale bătute cu ou pentru îngroșare și legume special conservate în saramură ca a doua zi să te trezești fără ochi.
Libertatea de a ne mișca liber prin oraș, cu mașina, la ore de maxim trafic, către și dinspre mall sau piața de la colțul străzii. Sau de a sta în mașina oprită neglijent lângă cea de lângă trotuar, cu motorul pornit, cât timp soția alege, meticulos și fără grabă, produsele atât de necesare familiei.
Libertatea de a ne păstra tradițiile strămoșești, respectiv de a tăia porcul în fața blocului, ajutați de câțiva vecini iubitori de tradiție, și a ne bucura de „pomana” respectivului, devorând bucățile de animal puse calde încă pe grătar. Poate și colindele.
Libertatea de a merge la schi la bulgari sau în Austria, poate chiar și Italia, că la noi la munte e scump și prost. Sau, cum se zice corect, priceput, raportul calitate-preț e de căcat.
Libertatea de a umple food court-urile mallurilor în ziua de Crăciun pentru a înfuleca meniul nostru preferat la porții XXL, speciale, de sărbătoare, înmuiat de băutura sfântă a perioadei – cocacola.
Libertatea copiilor noștri de a sta în poala moșcrăciunilor de magazin sau târg de cadouri, mirosind ușor a salam cu usturoi, că, deh, oameni sunt și ei, și a primi emoționați, printre blițurile telefoanelor părinților care-i pozează obsesiv, o jucărie mică, din plastic, chiar din mâna bunului bătrân.
Libertatea de a da cu artificii cu prietenii pe trotuar sau de a asista, buluc, în piața publică, la spectacolele feerice de artificii puse la cale de autoritățile care mai bine ne-ar da căldură, dar e bine și așa.
Și, ultima pe o listă foarte incompletă, libertatea de a ne îmbolnăvi de ceea ce vrem noi, când vrem noi. Inclusiv de boli care nu există.

Asta, ultima, ne scoate cu adevărat din minți, pentru că ne dă de fapt măsura manipulării și aservirii noastre și ne umple creierul de întrebări subversive. Când oare am pierdut și dreptul de a muri cum vrem? Unde s-a dus sfânta vorbă „vom muri și vom fi liberi” din timpul revoluției? Cât să mai suportăm intruziunea sistemelor, a forțelor oculte, a ticăloșilor care se strecoară din umbră în viețile noastre, până și în morțile noastre? Cum de am ajuns iarăși în ghearele unui regim opresiv, care ne închide în case, ne fură distracția și ne lasă goi și reci în destinele noastre cenușii și nu ne dă voie nici măcar să ne îmbolnăvim? Abia ne-am obișnuit cu centurile de siguranță de la mașini, care nu ne mai permit să dăm cu capetele în parbrize și acum asta? Într-o lume democratică post ’68, de când s-a interzis interzisul, ne găsim astăzi să introducem interdicții? Ca ce chestie?

Vedeți că asta cu interdicția îmbolnăvirii e mai serioasă decât pare la prima vedere. Astăzi ne interzic covidul, pe motiv că e contagios, dar nu numai covidul e contagios și nu numai de covid se moare. Dacă acceptăm interdicții pe pretext de contagiune, mâine ne vor putea suspenda libertățile pentru gripă, guturai, pojar, blenoragie. Pentru orice boală transmisibilă, până la urmă. Chiar și pentru obezitatea infantilă, că doar se transmite de la părinți la copii, prin hamburgeri, shaorme și bomboane. Cu campanii de manipulare bine puse la punct îi vor convinge pe cei mai fraieri dintre noi că securitatea sanitară e preferabilă libertății. Că oricum libertatea nu există, e doar un concept, în schimb boala da. Așa că mai bine renunți la ceva ce oricum nu înțelegi, nu practici decât epidermic și nu există, decât la ceva ce te face
să suferi. Astfel vei trăi mai mult, vei munci mai mult și te vei distra, respectând cu strictețe regulile impuse, mai mult.

Eu zic să nu se joace cu nervii noștri, că nu de mult, cam tot în perioada asta, am mai făcut o revoluție și a fost nasol. Pentru ei. Și de-atunci am mai evoluat: suntem mai bine hrăniți, mai nervoși, mai isterici, mai hârșâiți în exercițiul contestării. Avem mereu păreri de semn contrar celor oficiale, cu argumente bine documentate pe fb, twitter sau insta. Ne pricepem la mult mai multe lucuri decât părinții noștri care au făcut așa-zisa revoluție din 1989, cum ar fi, spre exemplu, sistemul sanitar și securitatea sanitară. În plus, generațiile mai tinere s-au format la școala aspră a lipsei de lecturi, de preocupări serioase, de implicare socială, ceea ce-i face mult mai periculoși.

Singura problemă e că acum, ca și atunci, e plin de lași care ezită, de fricoși care nu vor să-și dea mizera bunăstare de azi pe promisiunea unui mâine luminos. Săraci cu duhul care își poartă docili masca și se lasă tratați ca vitele de povară, obedienți decerebrați care nu ies din casă decât pentru necesități de bază, de parcă omul ar fi suma necesităților lui și nu a avânturilor și speranțelor. Chiar și așa, se vor găsi probabil suficienți eroi pentru niște baricade la Universitate, că nici acum 30 de ani n-au fost prea mulți.

Nici personificările inamicului cu care avem de luptat nu sunt mai numeroase decât atunci. Cuplul dictatorial e ușor de înlocuit cu tandemul președinte–prim-ministru, mai ales că acum ăștia nici măcar nu-s chiar români, se pare. Nu mai zic de Soros și Arafat, primul dintre ei mai greu de găsit. Restul de figuri triste de miniștri, primari sau președinți de consilii județene pot sta relativ liniștiți, că la fel ca acum 30 de ani furia populară nu are nevoie de prea multe victime și, odată căzute capetele principale, celelalte se pot gândi la cariere de succes în regimul viitor. Dixit!

Poate că în momentul ăsta unii dintre voi privesc nedumeriți revista și se întreabă ce legătură are totuși igloo cu această (mai mult decât plauzibilă, firește) viitoare desfășurare a evenimentelor. Nu era parcă o revistă de arhitectură? De când revistele de arhitectură se ocupă cu libertățile cetățenești, cu schimbările de regim, cu revoluțiile și cu instigarea la linșarea vremelnicilor oameni politici?

Ei bine, pe de o parte, în afară de textul ăsta, nu se ocupă cu prostii de-astea, ci tot cu arhitectura, și în numărul ăsta mai ales cu arhitectura Art Deco. Pe de altă parte, probabil că nu ați observat un detaliu important. Și anume, numărul. Da, țineți în mână revista igloo #199, adică ultimul număr dinaintea unuia cu adevărat decisiv, care va marca fluxul istoriei. Și dacă până acum igloo a stat deoparte în bătălia forțelor binelui și răului, ocupându-se numai de firimiturile construite ale acestora, iată că a sosit momentul unei implicări totale, masive, fără menajamente. Dușmanii să tremure, prietenii să țină aproape, ipocriții și profitorii să înceapă să ne dea târcoale, căci cumplită ne va fi prezența în spațiul public începând cu primul număr al anului viitor. Chiar și formatul ni se va schimba, pentru a deveni mai superb, mai principal și, nu în ultimul rând, mai contondent. Nu spun mai multe, ca să nu se organizeze inamicii. Ceilalți, fiți vigilenți, că împlinim curând 200 de numere!

Până atunci, Crăciun în siguranță, ca să apucăm să ne revedem!