Editorial #202: După 20 de ani, vol. 2.0.

5home_igloo_202

În care continuă aventurile personajului omonim anonim, spectator neplătitor al circului lumii arhitecturii românești din care încearcă să înțeleagă câte ceva, fără să-i reușească întotdeauna.

Numărul trecut vă promiteam că mă voi îndeletnici o vreme cu comentarii pornite din observatorul celor 20 de ani de revistă igloo. Cum seriozitate e porecla mea de cartier și consecvență numele meu de alint, nu există nicio speranță să scăpați de promisiunea făcută. În debutul a ceea ce ar trebui să constituie o miniserie, mi-am permis unele considerații generale despre felul în care s-a practicat urbanismul în epoca la care mă refer în titlu, însoțite de un exemplu marginal, dar exemplar, nu-i așa? și, desigur, cu mare potențial de discriminare. N-am primit încă acuzele, semn poate că textul meu nu a ajuns la ochii și mințile celor care se ocupă cu decelarea discursului discriminatoriu, în special acolo unde nu există intenție. Dar nu e timpul pierdut, mai ales că astăzi mă gândesc să-mi continui seria observațiilor într-un registru apropiat. Aviz corecților politic sau cum s-or numi
ei pre limba noastră.

Tema numărului igloo 202 e, după cum cei mai vigilenți dintre voi vor fi observat deja, Climate Change. Atât și nimic mai mult, deși nu suntem o revistă de geologie sau măcar de climatologie. Cu atât mai puțin de limbă engleză, dar unor lucruri e bine să le spui pe numele de botez și, dacă ăsta e Henry, nu se cade să-i zici Horia. Și, deși nu mi-am propus să interferez, în elucubrațiile mele de început de revistă, prea tare cu tematica numărului, de data asta subiectul mi se pare mai mult decât potrivit pentru a-mi susține observațiile.

Respectându-mi poziționarea, voi debuta cu tradiționalul acum 20 de ani… Da, chiar așa, acum 20 de ani, când ne-am apucat de editat reviste, problematica schimbărilor climatice nu era încă atât de acută și nici discursul atât de vehement. Nici Green Council nu cred să fi existat în România pe vremea aia, cu atât mai puțin zecile de ONG-uri mai puțin celebre care se ocupă cu salvarea planetei de oameni, inclusiv de ei înșiși. Arhitectura părea să zburde liberă, cu creativitatea la vedere, dacă nu total indiferentă, oricum nu foarte preocupată de dârele de carbon și deșeuri pe care le lasă în urmă. Arhitecții români încercau să se bucure de euforia pieței libere, dialogând, uneori contondent, cu dușmanii uzuali, minori, ai profesiei: bugetele, clienții, constructorii. Inocentă, căci ușor chioară, arhitectura locală evolua cu dezinvoltură, numărându-și succesele, căutându-și vedetele și un loc decent la masa celor mai mari și mai avansați.

Noi, cei din planul doi al profesiei, urmăream progresul cu entuziasm. Alegeam ce consideram mai frumos și mai bun pentru a ne asigura un conținut pe măsura așteptărilor pe care ni le pusesem în capacitatea arhitecturii de a salva lumea în care trăiam. Da, exact. Nu știu alții, dar noi așa am purces la drumul complicat al editării. În urâtul din care veneam și încă ne găseam, speranța era principalul combustibil și arhitectura vehiculul potrivit pentru a-i da o formă semnificativă. Teritoriul nostru – fizic și cultural – porcit de atâția ani de sărăcie și decalaj conceptual, de precaritate a materialelor și practică lipsită de tehnologii recente urla după intervenții noi și dezvoltare. Absolut totul era de făcut și arhitectura avea să aibă un rol esențial de jucat.

Climate Change pe vremea aia, dacă o fi fost vreodată folosită formula asta pe la noi, ar fi fost cel mult o extensie a lui Wind of change, piesa Scorpions, adică despre climat cultural, recte idei și concepte. Oricum va fi fost, cert era că arhitectura trebuia să fie în prima linie a schimbării. Era nevoie de ea și asta se vedea limpede, cu ochiul liber. Nu trebuia să fi prea inteligent sau profesionist pentru a te prinde. Foarte pe scurt, am pornit și noi la drum ca atâția alții, crezând că arhitectura poate ajuta la a construi o lume mai bună, în care oamenii să trăiască mai bine și să aibă o șansă mai mare la fericire. De-asta lumească, firește.

De-atunci încoace însă lucrurile s-au schimbat progresiv, ajungând astăzi într-un punct în care mai toate valorile până nu demult structurante par să-și piardă sensul. Din salvatoare, prin frumos, a lumii, arhitectura pare să devina rochia cu paiete sclipitoare care îmbracă fizicul puhav al unui domeniu care de fapt mai mult distruge. Voalul care, dat puțin deoparte, dezvelește tatuajele impertinente ale corporalității tot mai masive și invadatoare. Construcțiile, că despre ele e vorba, reprezintă astăzi una dintre cele mai poluante și energofage direcții de manifestare a puterii omului contemporan în lupta lui cu natura. Și, probabil, instrumentul principal prin care aceasta va fi și învinsă până la urmă.

Impactul construcțiilor asupra mediului este, mai nou se știe foarte bine, enorm. De la consumul de resurse, regenerabile sau nu, trecând prin energia consumată pentru a le transforma în materiale utilizabile și până la deșeurile produse, ocuparea de teren și costurile de utilizare, componentele procesului construirii sunt tot mai greu de susținut de o planetă tot mai mică. Iar ritmul dezvoltării crește odată cu creșterea economiei, care, în buna logică a sistemului, nu se poate opri fără să colapseze, cică. Așa că, de teama unui posibil stop joc ale cărui consecințe nu suntem în stare să le imaginăm, continuăm să construim și să consumăm ca să creștem.

Dar ce face arhitectura în această paradigmă defectă? Păi, din vedetă adulată tinde să devină complice, purtătorul de cuvânt bine plătit al unei organizații dovedit nocive. Iar ea, în naivitatea ei, își caută în continuare un loc la masă, prin metodele pe care le are la dispoziție, adică prin puterea ideilor. Ca un intelectual într-o gașcă de sportivi, care știe că nu forța îi va asigura succesul și pâinea, arhitectura practică un joc duplicitar prin care încearcă să nu-i supere pe cei mai mari și mai puternici ca ea și totodată să-și păstreze demnitatea. Arborează, adică, o demnă servilitate, sau o umilă mândrie, cum preferați. Face, pentru asta, uz de cuvinte noi și cu sonoritate de mantre, la modă în lumea elitelor salvatoare, de tip sustenabilitate, reciclare, circularitate, responsabilitate ș.a.m.d. E clar că astăzi fără ele nu exiști și asta arhitectura a înțeles-o perfect.

Oricine poate observa bascularea discursului ideatic al arhitecturii dinspre concepte „egoiste” către concepte „sociale”. Dinspre idei tari, filosofice, către teritorii mai concrete, cu componente practice și sociale tot mai pronunțate (e adevărat că nici nu se mai studiază umanioarele ca altădată și nici nu prea mai interesează pe nimeni). Creativitatea e pusă tot mai puțin în slujba obiectului și mai mult în favoarea relaționării sale cu mediul, iar dimensiunea estetică trebuie neapărat îmbrăcată, ascunsă practic, în argumente ecologice. Trăim într-o epocă a responsabilizării superioare a gestului de a construi? Probabil. Trăim totodată într-o epocă a ipocriziei? Eu, unul, așa cred, iar arhitectura pare să participe cu entuziasm. Sper numai că o face cu intenții cinstite și dintr-o lipsă de perspective mai bune. Nu e ușor să-ți găsești rațiuni de a fi, când temeiurile existenței tale se dovedesc păguboase și nocive lumii în care trăiești. Dacă ai o minima decență și sinuciderea nu e o variantă, trebuie să cauți să schimbi ceva și să găsești argumente solide pentru a continua.

După mine, arhitectura se afla într-un astfel de moment. Ca să existe, trebuie să construiască. Dar construitul mai mult strică și duce spre colaps. Atunci ce face sora intelectuală a fratelui musculos? Încearcă să convingă lumea că se poate construi și altfel. Că dacă îmbraci elefantul în voaluri, îl transformi în fluture. Responsabil, sustenabil, bio, desigur. Oare? Deocamdată, în mod cert impactul noului tip de a face arhitectură este sub neglijabil. Proiectele campioane sunt superpromovate pe canalele profesiei, desigur, dar câștigurile sunt absolut nesemnificative, mai ales în contextul creșterii accelerate a domeniului. Vorbind, desigur, global și nu cu referire la vreun mic teritoriu sau oraș. E un început? Probabil, deși mă cam îndoiesc. Căci construitul ecologic e tot construit, și de publicitatea ce i se face profită tot domeniul. Pentru o clădire ceva mai sustenabilă, se construiesc probabil mii total aiurea, dar care îi copiază discursul formal.

Probabil că singurul mod în care arhitectura ar putea avea un impact în noua bătălie cu lumea ar fi să impună restricții dure și neapărat globale oricărei noi construcții. Să spună: gata, am acoperit suficient pământ pentru de două ori mai mulți oameni decât suntem. O vreme ne oprim. Restaurăm, convertim, desfacem și facem la loc. Nu mai producem materiale noi. O singură cutie de lego planetar. Sună absurd, nu-i așa? Industria ne va spune că e imposibil și ne va da cu oprobiul în cap. E, totuși, singura soluție.

Să acceptăm să nu mai fim ce suntem, ca să continuăm să fim.

Bruno Andreșoiu

Editorialul din igloo #202 / iunie-iulie 2021 / Climate Change

igloo_202-shop