Editorial #205: Igloo la 20 de ani. Între dileme și valori

5home_igloo_205_01

În noiembrie 2021 s-au împlinit fix 20 de ani de când prima revistă ce urma să se cheme igloo a apărut pe lume. Lansarea ei, ca să fiu cât se poate de exact, a avut loc pe 18 noiembrie 2001. Ce vremuri… Cine s-ar fi putut gândi pe atunci că vom trăi 20 de ani, and counting, cum ar veni? Sau că, în mai puțin de un an, ne vom schimba numele din habitat în igloo? Că numărul celor direct implicați în fabricarea produselor igloo media – angajați sau colaboratori – va depăși binișor 100? Că formatul și frecvența revistei se vor schimba de câteva ori? Că pe lângă revistă vor apărea diverse alte serii de reviste, cărți și albume? Că, atunci când se putea, la aniversări trăgeam câte un chef epocal? Nimeni, desigur, întrebările sunt retorice, menite adică să puncteze lucrurile menționate.

Multe s-au schimbat de atunci. Va fi fost, fără îndoială, inevitabil, dar de asta îți dai seama numai privind înapoi, niciodată invers. Cum se vor fi schimbat e o altă chestiune, la care poate că uneori nu e tocmai inutil să te gândești. Tehnica a evoluat enorm și am fost prinși în valul schimbărilor fără să ni se ceară părerea. Cred că la început de tot încă existau și foloseam dischete, acele unități de stocare de capacitate 1.4 mb. Nu mai știu dacă puteau transporta și poze, dar texte sigur am primit pe dischete. Fotografiile am început prin a le face pe film, treabă care cerea developare, scanare, prelucrare decisivă care să corecteze scame și zgârieturi și abia apoi tipărire. Revista o trimiteam la tipografie pe CD și tot acolo scanam pozele profesionist, lipindu-le pe un de cilindru rotativ pe care se plimba o rază laser.

Toate procesele astea au dispărut, tehnologiile imaginii evoluând rapid în sensul simplificării și eficientizării. Și totuși, pe vremea aia făceam o revistă pe lună, fără să fim mai mulți. Desigur, era ceva mai subțire, dar niciodată jumătate din cea de astăzi. Unde s-a dus timpul pe care teoretic trebuie să-l fi câștigat? M-aș putea gândi că mare parte din el este absorbit de cealaltă parte a tehnologiilor comunicării, cea escapistă, narcisistă sau cum s-o chema, care te ține ocupat în rețea, dar ar fi simple speculații. Poate ne-am pierdut noi eficiența, sau am devenit mai analitici, mai reflexivi, sau poate multitudinea de asigurări și opinii de care trebuie să ținem cont mai nou ne încetinesc fluxurile. Oricum, astăzi este, strict tehnic vorbind, mult mai simplu să faci o revista decât era acum 20 de ani și asta e foarte bine!

Dar nu doar tehnologiile editării și tipăririi s-au schimbat în cele două decenii de când ne ocupăm cu publicarea arhitecturii, ci mult mai mult. Și cu siguranță majoritatea schimbărilor se datorează tot evoluției tehnologiei. În primul rând accesul la arhitectură a devenit mult mai simplu, mai ieftin și mai rapid. Orice arhitect care se respectă își poate începe astăzi ziua frunzărind online cele mai recente noutăți din toată lumea. Accesul la referințe și idei s-a simplificat enorm, iar conținutul s-a multiplicat exponențial, odată cu evoluția paralelă a tehnicilor de proiectare și fabricație.

Arhitectura rămâne dependentă de formă, dar astăzi (și mai ales mâine) forma devine tot mai puțin constrânsă de limitările tradiționale de tehnică și materie, explorând dezinvolt referențialități până nu demult inaccesibile. Materia însăși a arhitecturii s-a schimbat și ea, deși într-un ritm mai puțin spectaculos, căci gravitația, umiditatea, viteza vântului, rezistența mecanică etc. se lasă mai greu modelate CAD. Dar cad și ele, pe rând, sub asaltul chimiei, fizicii moleculare și al altor discipline care se chinuie să ne convingă că și în construcții orice constrângere e făcută să fie surpată și orice limită depășită. Iar noi, arhitecții și profesiile colaterale, cu această filozofie la purtător, privim încrezători spre viitorul luminos al arhitecturii. Fără prea multe dileme.

Și totuși, explozia posibilităților creative și tehnice vine la pachet cu un volum de construcții efectiv realizate niciodată imaginat. Cu o proliferare a metrului pătrat construit care seamănă cu multiplicarea celulelor canceroase în faza terminală. Scuzați asocierea, dar ea nu e cu totul fortuită, căci efectele proliferării produc daune ireparabile naturii din jur, prin exploatarea resurselor și deșeuri. Sigur, nu doar arhitectura face asta, dar nici nu e la coada listei, dimpotrivă. Am citit undeva că până la sfârșitul secolului va trebui să mai construim cel puțin 2 miliarde de locuințe noi. Adică mai mult decât a construit în total umanitatea până astăzi, incluzând aici și peșterile paleolitice.

Nu știu cât de exactă e statistica asta și pe ce se bazează mai precis, dar dacă cifra e adevărată și numai pe jumătate, e cazul să ne punem niște probleme pe care până acum nu ni le-am pus. Și e vorba numai de locuințe, nu și de toate celelalte spații de care va fi nevoie pentru respectivii locatari când fac altceva decât să locuiască. În sistemul actual de proiectare și construire, a face treaba asta fără a nenoroci definitiv suportul pe care stăm e, în mod evident, imposibil. În condițiile astea, a promova nediferențiat arhitectura, știind că de la o vreme devine cancerigenă, mie, unul, mi se pare o dilemă. Nu simplă, dar dileme am avut mereu.

Când am început să publicăm revista, dilemele erau legate mai ales de abilitățile noastre, apoi de numărul și calitatea subiectelor. Ne întrebam dacă vom fi destul de capabili să selectăm. Dacă există sau se produce în România suficientă arhitectură decentă care să merite publicată. Dacă arhitecții ne vor da concursul pentru a construi împreună o platformă de normalitate și seriozitate în care profesioniștii să expună fără rețineri și publicul interesat să vrea să îi cunoască. Nu aveam însă nicio dilemă în legătură cu temeiurile acțiunilor în care ne implicam, căci păreau să răspundă, în mintea noastră, desigur, unei necesități aproape vitale.

Arhitectural, România era varză și astfel arhitectura de calitate trebuia promovată, iar arhitecții de valoare cunoscuți! Era nevoie urgentă și de una și de alții pentru a face și reface ceea ce lipsea sau se făcuse prost atâția zeci de ani. Cât mai mult, cât mai bun, cât mai repede. Eram pe atunci departe de a înțelege consecințele proliferării și efectele promovării bazate exclusiv pe calitatea finală a spațiilor proiectate. Am funcționat, ca atâția alții, în confuzia că arhitectura bună e chiar bună. Că un spațiu care arată bine și își îndeplinește cu succes misiunile pentru care a fost adus la viață e neapărat și bun în sens larg. Cred că după 20 de ani e cazul să ne nuanțăm puțin convingerile.

Desigur, nicăieri, și cu atât mai puțin la noi, nu e probabil niciodată suficient scoasă la lumină arhitectura de bună calitate. Cea care produce spații în care viața oamenilor e mai confortabilă și mai plină de sens, care exprimă valorile timpului sau și contribuie la dezvoltarea patrimoniului cultural. Care face orașul, acest loc privilegiat în care umanitatea a decis să se mute definitiv, mai sigur, mai ușor de utilizat, mai sănătos. Ea nu e însă întotdeauna cea mai promovată pe diversele rețele și platforme care funcționează pe bază de număr de aprecieri și deci pe seducția imaginii de ecran. Și, de asemenea, nu ar trebui să mai fie suficient ca rezultatul din capătul vizibil al procesului construirii să fie deconectat de restul etapelor.

Ar fi bine ca la un moment dat să putem înțelege dacă ceea ce vedem realizat a produs pagube însemnate pe parcurs. Iar tehnologia momentului e cât se poate de capabilă să ne informeze, detaliat, dacă este pusă la treabă. Dacă nu prea se întâmplă, este pentru că nu prea e în interesul celor care sunt la butoane. În schimb, cred că e în interesul (al lor și al publicului lor) celor care publică și promovează arhitectura să își reformuleze prioritățile, migrând dinspre spectaculos spre sănătos, dacă pot spune așa. Să își adapteze metodele de investigare și selecție la noile condiții ale lumii contemporane, care, că ne place sau nu, seamănă tot mai puțin cu cea de dinaintea epocii digitale. Nu spun că lucrul nu se întâmplă deja, dimpotrivă. Cred însă că e loc de mai mult, căci prea adesea demersuri declarat și certificat sustenabile nu țin cont de toate părțile procesului.

Noi, igloo, am început deja și vom continua să ne asumăm această necesară schimbare de lentilă. Să dezbatem cât mai frecvent, în edițiile noastre viitoare, problematicile complexe pe care prea multul arhitecturii le generează. Să aducem în lumină demersuri și oameni care își pun nu doar problema părții finale a actului de a construi, ci și a efectelor colaterale pe care inevitabil le produce. Cred că numai astfel vom putea să ne păstrăm valorile fondatoare și să rămânem relevanți într-o lume care se schimbă într-un ritm ce depășește orice capacitate de analiză și predicție.

La mulți ani igloo!

Bruno Andreșoiu

Editorialul din igloo #205 / decembrie 2021 – ianuarie 2022 / Viena. Locuinţe sociale

igloo_205-shop