Editorial #206: Cine ne mai construiește orașele?

Cum cine, ce întrebare mai e și asta? Arhitecții, se știe! Deși, dacă e să fim cinstiți, asta e doar o versiune romantică de care imaginarul colectiv pare încă atașat, fără prea mare legătură cu realitatea. Autori vizionari sau simpli integratori ai posibilităților și tehnologiilor epocii, arhitecții n-au fost niciodată altceva decât instrumentele instanțelor de decizie, principi sau dictatori sau cum se vor mai fi numit.

Iar astăzi, fără să-și fi modificat semnificativ poziția, rămân aceleași instrumente în logica implacabilă a pieței și tehnicii în a cărei eră se pare că ne-am instalat confortabil. Așa că poate n-ar fi rău să încercăm să înțelegem ce se întâmplă. Nu că ne-ar ajuta în mod concret pe noi, arhitecții, dar poate ne-ar mai atenua sentimentul neplăcut al participării la ceva al cărui sens ne scapă. Celor care avem acest sentiment, desigur.

Orașul, ziceam. Văzut adesea ca o secreție specifică a speciei, destinată a-i asigura un habitat cât mai plauzibil, primul lucru pe care se cade să-l spunem despre oraș e că nu este un produs din ordinea naturii. Adică ceva generat de instincte, un răspuns rigid la stimuli exteriori, așa cum produce restul creației. Orașele, de când le știm, au fost altceva decât rezutatul unor comportamente înscrise în coduri genetice specifice. Ele au constituit mereu o adaptare cu forța a naturii la nevoile noastre pentru a ne compensa adaptarea constitutiv precară la condițiile lumii. O manifestare a voinței de a trăi intermediată tehnic, pe care unii au numit-o, inspirat, cea mai frumoasă invenție a omului. Peste iphone, se pare. Invenție, deci manifestare conștientă, deliberată.

Întrebarea din titlu fiind legată de prezentul și viitorul apropiat, nu istoria sau evoluția orașelor ne preocupă aici, ci mecanismele care le-au făcut și le fac în continuare posibile. Iar acestea, oricât am căuta să evităm cuvântul, sunt subsumate de unul singur: politică. Oricum ne-ar plăcea să-l înțelegem, ca artă sau știință de a conduce, ca modalitate de punere în practică a diferitelor tipuri de putere, concentrată sau difuză, politica a fost dintotdeauna cea care, prin intermediul diverselor unelte, a construit orașele.

Fiind ele și sediul asumat al puterii, lucrul este cât se poate de firesc. Sper că nu mai există naivi care să-și imagineze altceva, cum că ar fi poate vreo creație spontană a comunităților, dezvoltată apoi organic în jurul unor idei împărtășite de majorități binevoitoare. Cred că ar fi bine să nu mai avem impresia că locurile în care trăim (mai nou) majoritatea și în care vom trăi tot mai mulți în viitorul apropiat sunt altceva decât manifestări politice turnate în forme fizice. Poate sună simplist și excesiv, dar mi se pare greu de argumentat contrariul.

Faptul că întotdeauna efectele manifeste ale puterii politice în exercițiu vor fi coexistat, în teritoriul urban, cu rezultate mai puțin controlate, datorate voințelor particulare sau de grup ale oamenilor, nu arată decât imperfecțiunile sistemelor de putere dintotdeauna. Sau coexistența unor diferite straturi și centre de putere, într-un același teritoriu și timp. Mereu orașele au avut centre edificate după chipul și asemănarea sistemului dominant și periferii care au scăpat mai mult sau mai puțin influențelor directe și masive ale acestora. Controlul absolut a fost mereu o dorința nerealizată a celor ajunși să-l exercite, iar orașul a fost dintotdeauna terenul lor de joacă predilect. Orașele noastre, trecute recent prin vremuri totalitare, ilustrează chiar prea evident relația puterii cu teritoriul urban, iar noi, românii, ne bucurăm de o poziție privilegiată pentru a o contempla.

Dacă nu ne blocăm în tușele adesea grotești ale ideologiei construite, evitând și capcana diabolizării resentimentare, putem observa mecanismul recurent al eternei edificări a orașului. Desigur, chiar și în apogeul Epocii de Aur, părțile făcute să se potrivească cu imaginea despre sine a puterii au stat alături de resturi ale vremurilor revolute și alte mici dezvoltări ce refuzau, subversiv, controlul și modelul oficial. Unii au considerat asta o formă de manifestare a libertății într-un sistem care se ocupa în mod explicit cu anihilarea ei. De fapt a fost prea puțin vorba de așa ceva, ci mai degrabă de răspunsuri ușor diferite de cele oficiale la impunerile vremii, pe care speranța și naivitatea au putut lipi eticheta liber în contextul dat.

Cert e că, până nu demult, teritoriile urbane erau destul de clar definite. Până în postmodernitatea democrațiilor neoliberale, la care ne-am mufat și noi recent, zonele de manifestare a puterii puteau fi ușor identificate. Preeminența politicului și relativa sa autonomie îi făceau prezența ușor decelabilă în textura orașului. Puterea își exercita cu mai multă sau mai puțină claritate prerogativele și orașul o urma docil, schimbându-și formele și, ceva mai lent, conținuturile. Și asta dădea, până la urmă, sens lumii. Chiar și când puterea era opresivă și detestată, prezența ei în oraș era limpede și spațiul generat inteligibil, putând fi înțeles și trăit (evitat) ca atare.

Chiar dacă nu va fi existat niciodată consens în legătură cu calitatea spațiilor produse, ele își vor fi purtat identitatea simbolică cu ele. Spre exemplu, blocurile socialiste au fost urâte cu tenacitate de cei care le înțelegeau influența nefastă asupra metabolismului orașului și minților oamenilor, dar și adoptate fără rest de cei pentru care au însemnat șansa salvării din mizerie sau a modificării statutului social. Și tot așa va fi fost mereu, nu doar în cazul recentelor totalitarisme. Regimurile democratice au acționat prin metode mai puțin centralizate și brutale și prin impuneri mai puțin detestabile, dar niciodată unanim acceptate. Reguli impuse de instanțele în exercițiu au conturat și orașele lumii democratice după imaginea pe care puterea și-a făcut-o despre sine și despre societate. Diferențele manifeste dintre cele două lumi țin nu doar de calitatea tehnică și estetică a spațiilor – mai bună în societățile mai liberale și mai bogate –, ci și de osatura și geografia lor simbolică.

Astăzi, însă, politica a cedat economiei poziția dominantă în societate. Regii au murit sau agonizează demn, ideologiile și-au cam epuizat fascinația morbidă (deși mai nou par să reapară) și politicienii au ajuns niște simpli actorași distribuiți periodic în roluri de conducere. Lipsiți de relief doctrinar solid și tot mai frecvent de viziune, ei și-au pierdut autonomia și au ajuns, la modul cel mai propriu posibil, în solda sistemelor economice, considerate astăzi expresia supremă a raționalității umane. Nu o spun pentru a argumenta slăbiciunea sau corupția sistemelor politice, ci ca o constatare factuală a felului în care s-au schimbat relațiile de putere. Într-o lume dominată de economie, în care Piața este ultima realitate acceptabilă și suprema instanță normativă, politicienii nu mai pot fi altceva decât păstorii ordinii stabilite de obiectivitatea banilor. Transformați din vizionari în gestionari, politicienii democrațiilor liberale de astăzi nu mai sunt capabili de narațiuni credibile, pe care oamenii să le urmeze cu speranță.

Așa fiind, orașele democratice urmează noile structuri de putere, aliniindu-se cuminți în spatele lor. Nimic nefiresc, mecanismele dezvoltării, înscrise în codul lor genetic sunt greu de modificat. Dar așa se va fi întâmplat mereu, nu? Fiecare tip nou de putere și-a impus modelul și orașul l-a absorbit docil, transferându-l vieții oamenilor. Noutatea este că, odată cu impunerea economiei ca instanță determinantă, se impune și tipul ei de raționalitate. Orice viziune de tip tradițional a fost abandonată în favoarea socotelilor. Narațiunile nu mai propun modele de atins și nu mai însuflețesc societatea, ci se chinuie doar să evite conflictele, ca să asigure eficiența și creșterea. Avertismentul lui Heidegger cum că omul se îndreaptă spre o vreme când numai gândul care calculează va conta pare să se fi împlinit.

Aservirea politicului economiei nu a modificat doar raporturile sociale, ci și dezvoltarea orașelor, ajunsă astăzi practic la îndemână oricui. Erodarea progresivă a autorității în funcție a permis multiplicarea nesfârșită a decidenților implicați în jocul urban. Astăzi, oricine își permite, financiar, să contribuie la oraș o poate face într-o aproape deplină libertate de manifestare. Regulile încă în vigoare sunt sistematic amendate și discreditate în chiar esența lor de discursurile neoliberale ale obiectivității pieței. Rolul structurilor politice locale în modelarea urbanului a fost luat de instanțe independente, adesea complet străine de teritoriul în care se manifestă, animate de interese la fel de străine, fidele de obicei unor aritmetici banale. Gândului care doar calculează.

Sub presiunea lor, geografia urbană se schimbă accelerat, cel mai adesea în logica lui greed is good, iar oamenii au impresia că participă la jocul ăsta, fără să observe cum preșul li se trage de sub picioare. Vocile celor care mai îndrăznesc să mârâie sunt rapid închise de argumentația inevitabilității și raționalității celui mai bun sistem posibil. Opinia din zorii capitalismului (Mandeville), după care manifestarea neîngrădită a viciului personal (inclusiv al lăcomiei) poate genera virtute și bunăstare socială, continuă să facă regula, deși între timp i-a cam fost dovedită găunoșenia. Doar că asta nu prea s-a auzit, și ideea de a-ți practica viciile la lumină rămâne atractivă.

Știu că n-am reușit decât să zgâriu suprafața chestiunii pe care o aveam în vedere și cam haotic, dar atâta spațiu am la dispoziție. Încă o dovadă că vicleana corporație Igloo îmi pune căluș la gură! Probabil că am să revin însă, că ar mai fi câte ceva de zis… În final, celor care speră să găsească versiuni mai bune de locuire pe Marte sau pe Lună, după cum poate le vor sugera subiectele ce acoperă tema revistei, le atrag atenția că de modelarea cadrului de viață de-acolo tot raționalitatea economică pare că va să se ocupe.

Bruno Andreșoiu

Editorialul din igloo #206 / februarie-martie 2022 /Arhitectură vizionară