La ora la care scriu, o țară vecină, europeană, se găsește încă în plin război, un război absurd și anacronic, ivit parcă din cărțile de istorie și filmele documentare cu orori și distrugeri. Naiv ca majoritatea, credeam că tipul ăsta de luptă, cu bombardamente sistematice și nediferențiate, nu mai are ce căuta în epoca piețelor comune, a respectării drepturilor omului și, nu în ultimul rând, a tehnologiilor ultraperformante de ghidare și țintire. Că nivelul ăsta de barbarie ineptă și resentimentară a fost definitiv îngropat de extinderea împărtășită a valorilor lumii civilizate și că nu mai e de găsit decât în retorica cu iz medieval a vreunui lider eșuat în istorie, de tip Kim. Nu am fost, desigur, niciodată chiar atât de naiv încât să-mi închipui că forma musculară de conflict între state e de domeniul trecutului, dar mă gândeam că, de la o vreme, ar trebui măcar să arate altfel.

 

Speram că nivelul de oroare asistată și amplificată tehnologic inaugurat de Primul Război Mondial și înzecit sinistru de al doilea (și celelalte conflicte mai mici din siajul său) va fi îngropat rușinos și că de-acum bătăliile se vor purta altfel: doar între cei care au ales să se ocupe cu asta, pe teritorii și obiective cu destinație militară sau înrudită, evitând pe cât posibil implicarea celor care au prea puțin de-a face cu motivele și temeiurile scandalului, respectiv civilii. Mai ales că, și asta o știm încă din Primul Război Mondial, la sfârșitulunei asemenea mizerii, de fapt toată lumea pierde.

Se pare însă că unii sunt de altă părere. Că, în dorința de a-și atinge scopurile – despre care chiar nu vreau să discut, îngroșând rândurile specialiștilor –, Rusia actuală nu se sfiește să recurgă la metode și brutalități pentru care lumea contemporană nu mai are organ și înțelegere. Și nu pentru că s-a înmuiat, efeminat sau a devenit decadentă, cum sugerează diverși analiști cu mușchii militarismului umflați sau cu conturi în ruble, ci pentru că a preferat să-și investească interesul și resursele în alte direcții. Cu rezultate care îi enervează pe cei de soiul marelui Vladimir, care aleg să vadă în diferență agresiune și în bunăstare pericol. Și care, atunci când planete numai de ei știute se aliniază, sub pretexte ambalate într-o retorică râncedă și sfidător de neverosimilă, atacă. Și distrug.

Distrug pentru că miza lor nu este niciodată doar aceea de a câștiga o bătălie, fie ea și război de-a dreptul, ci de a submina și înlocui un sistem de valori pe care îl știu periculos pentru propriile scopuri și narațiuni. Or acest lucru nu se poate face fără anihilarea identității celui învins, căci valorile sunt coeficienți utilitari legați organic de identitate, adică de construcția proprie a persoanei. Ele nu există în absolut, cum suntem adesea sfătuiți să credem, ci sunt conjuncturale, precum identitățile. Pentru a schimba, deci, valori, trebuie distruse identități. Așa se face.

Dacă războiul ar fi decurs conform planului inițial (cel presupus de analiști externi, desigur, că după ruși totul merge strună) și capitularea rapidă a Ucrainei s-ar fi produs, probabil că bătălia identitară s-ar fi purtat acum pe teritorii sociale, culturale, economice ș.a.m.d. într-o bulă de falsuri, minciuni, teroare și propagandă. Adică într-o minunată și oximoronică Pax Russica, cum nu cred să-și dorească cineva cu toate țiglele pe casă. Din păcate pentru ei, măreață armată rusă s-a văzut blocată de (după aceiași specialiști) fantastica rezistență întâlnită, precum și de precaritatea logisticii și pregătirii trupelor. Așa că a trebuit să-și revizuiască planurile de luptă, care au preluat și sarcina anihilării de facto a identității.

 

Căci ce altceva este bombardarea sistematică a unor localități deja semi-abandonate, dincolo de crearea unei presiuni de natură umanitară asupra liderilor politici? Ce înseamnă oare țintirea unor spitale, teatre sau blocuri de locuințe în care oricum nu mai locuiește nimeni? Distrugerea fizică a semnelor unei culturi, între care arhitectura ține capul de afiș, vizează anihilarea ei simbolică, știm asta dintr-o practică milenară. Numărul orașelor rase de pe față pământului pentru a face loc unei noi forme și ordini e prea mare pentru a fi cunoscut. Numai că, spre deosebire de majoritatea ororilor istorice din care se inspiră acțiunile rusești în Ucraina, datorită sistemului delirant pus în practică de marele spion hocheist judokan vânător călăreț pilot rus, de data asta lucrurile sunt împachetate într-o sinistră ironie. Să încerc să mă explic.

 

În primul rând, să remarcăm că Rusia recentă a decis să își revendice explicit filiația sovietică. Din ușor rușinoasă la începutul anilor 1990, memoria URSS a evoluat, prin propagandă susținută, într-un reper istoric mai întâi frecventabil și apoi prestigios. Odată cu spălarea mortului și validarea trecutului ticălos (cu tot cu Stalin la pachet), conducerea Rusiei a preluat și retorica și stilistica marelui stat comunist. Dar, deși le style c’est l’homme même, Rusiei de astăzi îi lipsește ceva fundamental pentru a asuma complet ereditatea: ideologia. Naționalismul imperialist și militarist desuet ce maschează cleptocrația cu greu poate fi considerat așa ceva.

 

Ce cred că nu-i lipsește însă este ceva ce a caracterizat URSS la final de carieră și Alexei Yurchak a numit hipernormalitate (și noi am experimentat pe propria piele în ultimii ani ai RSR). Adică funcționarea într-un sistem mincinos, despre care toată lumea știe că e falimentar, conducerea o știe și ea, și mai știe și că lumea știe că așa e, dar de care nu se poate desprinde, pentru că nu e capabilă să producă nicio alternativă. Și merge înainte, încurcându-se în narațiuni tot mai alambicate și mai delirante și luând decizii tot mai idioate, doar pentru că sunt impuse de logica și stilistica sistemului, fără legătură cu lumea reală, interesele oamenilor, relațiile internaționale, legile și cutumele în vigoare. După mine, pe-aici e de căutat și explicația profundă a atacului asupra Ucrainei. Asta pe de o parte.

 

Apoi, să nu uităm că Ucraina a făcut totuși zeci de ani parte din imperiul sovietic. Zeci de ani care i-au modelat teritoriul, arhitectura, cultura, obiceiurile, identitățile. Așa că orașele ucrainene pe care le bombardează acum Rusia nu sunt atât de diferite de propriile orașe, teritoriul pe care îl atacă fiind, până nu demult, un teritoriu comun, modelat de aceleași reguli. Arhitectura Ucrainei este, în proporție semnificativă, rudă apropiată cu arhitectura Rusiei sovietice. Cât se va fi schimbat nu știu, dar ceea ce am văzut mă face să cred că nu decisiv. Deci semnele pe care caută să le anihileze în Ucraina sunt de fapt semnele aceleiași civilizații de la care Rusia se revendică astăzi și pe care încearcă să o exporte pe unde se poate.

 

Așa că, bombardând orașele Ucrainei, Rusia se împușcă simultan în propriul picior. Ghemul de narațiuni falacioase și contradictorii pe care propaganda l-a construit sistematic a adus regimul de la Moscova să întreprindă acțiuni împotriva propriei identități, pe care susține că o protejează. Distrugând orașele și, deci, arhitectura Ucranei, își distruge propria moștenire sovietică pe care tocmai o pune în ramă. Absurdul e de partea celor demenți, se știe.

Dar sinistra ironie nu se oprește aici. Devastând semnele propriei culturi și identități, între care arhitectura joacă un rol major, Rusia curăță de fapt Ucrainei drumul către altceva. Deserviciul cumplit al prezentului se va transforma cel mai probabil într-un viitor serviciu. Departe de mine gândul de a minimiza în vreun fel tragediile pe care distrugerile aberante le-au produs și continuă să le producă printre ucraineni. Dar dacă ar fi să caut o consolare în marea de orori ale războiului, ea ar fi tocmai anihilarea semnelor construite ale acelei lumi odioase de care Ucraina a decis să se rupă.

 

Sper că reconstrucția orașelor distruse ale Ucrainei să reducă până la irecognoscibil semnele construite ale moștenirii sovietice, creând astfel premisele unei schimbări mai rapide și mai profunde decât au reușit alte țări satelit să facă. Sper că războiul – la propriu – declanșat de Rusia împotriva arhitecturii ucrainene să deschidă un viitor în favoarea ei.

 

Bruno Andreșoiu

 

Editorialul din igloo #207 / aprilie-mai 2022 / Mobilitate