Epifania balamucului

Balamucul este casa de nebuni. Copiii, din joacă, provoacă balamuc. Răzvrătirea, nesupunerea, tot balamuc ne par a fi. Ba uneori chiar curățenia de Paște ori pregătirile pentru plecatul în vacanță pot deveni un mic balamuc. Fiecare cu balamucul său conjunctural, limitat în timp.

Ca orice lucru,  balamucul trebuie să aibă un centru. Un epicentru, dat fiind că este un fenomen dinamic. O Agora, un izvor. Obârșia lui se află la Balamuci. Mânăstire pașnică, biserică micuţă, cu ferestre încadrate de curbe otomane şi acoperită cu acea pictură tipic românească ce nu a putut niciodată alege între florile exotice presărate cu cozi de dragoni și ștergarele geometric brodate prin care zburdă vieţuitoare locale.

Așezarea ar fi fost întemeiată de o mână de italieni din insula Malamocco, de unde deformarea numelui. Mai târziu, nişte călugări „nebuni ai lui Hristos” au construit alături, pe un ostrov al Ialomiței, biserică din lemn. Boierul locului, jupân Papa Greceanu, a pus de s-a ridicat mânăstire din zid. După o vreme, au fost aduși aici, din toată țara, călugări ce-și pierduseră mințile. Prinţul Dimitrie Ghica a extins azilul la mireni. Mai aproape de noi, după secularizarea lui Cuza, locul a devenit penitenciar pentru minorii delincvenți, apoi loc de refugiu pentru călugări fugiți din calea Armatei Roșii care cotropea Basarabia. Condițiile de viață erau atât de grele, colibele din stuf viermuind de șerpi, broaște și șobolani, încât locașul a devenit mânăstire canon pentru preoți indisciplinați.

Astăzi, armonia între aceste umbre tulburate pare perfectă, locul este pașnic până la Dumnezeu şi înapoi. Frumos ca la balamuc. Adevăratul azil s-a mutat puțin mai departe, începe cu intrarea pe națională, și este universal.