Eu cu cine am votat?

Cum calendarul editorial m-a ţinut departe de opinii preelec­to­rale (pe care mă îndoiesc că le-aş fi împărtăşit, oricum), m-am decis să mut interogaţia în registrul post-electoral, ca un ecou al confuziei şi deznădejdii în care ne-a lăsat rezulta­tul votului. Deci, da, s-au fost aleşi primari, treaba poate să î­n­ceapă, dar io, io cu cine am votat?

Păi am votat, desigur, cu Gabriela Firea. Pentru că a câştigat şi nu-i confortabil să fii de partea luzărilor. Pentru că m-a convins discursul ei de elev (doar) sârguincios, învăţat pe de rost şi reprodus mereu cu aplombul şi siguranţa opiniei impuse de alţii. M-a ajutat mult în decizie şi talentul personal de a nu răspunde niciodată la o întrebare fără a reproduce integral întrebarea în registrul afirmativ, pregătind astfel un răspuns care nu aduce mare lucru în plus. E, fără îndoială, o calitate importantă într-un post administrativ să poţi vorbi minute în şir fără să exprimi nicio idee onorabilă. Am crezut întotdeauna că Bucureştiul are nevoie de oameni fără viziune, cu programe de reparaţii şi vopsitorii de garduri, că doar suntem capitală europeană, nu-i aşa? Oricum, mi-am văzut confirmată şi validată opţiunea prin declaraţia de război împotriva ţânţarilor ca primă măsură administrativă cu adevărat decisivă. Şi, cumva, sinucigaşă, pentru că lupta cu ţânţarii, eventual purtători de Zika şi aferenta microencefalie, s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul electoratului pesedist.

L-am votat, categoric, pe Nicuşor Dan. M-a convins dintru început carisma personală şi trecutul de luptător urban care nu se plasează, politic, nici la stânga, nici la dreapta, deşi poziţionarea antisistem reprezintă (în Europa cel puţin, poate la noi e altfel) noua stângă, protestatară, aşa-zis intelectuală. Şi stânga, chiar şi mascată, n-are cum să nu-mi placă, făcând atât de mult bine ţării ăsteia. Că a fost bine mascată e limpede şi din faptul că a reuşit să păcălească parte a electoratului de dreapta, dezamăgit masiv de prestaţia aşa-zişilor liberali. Apoi, lipsa de flexibilitate şi refuzul categoric al oricărei uni­uni electorale anti-PSD au ajutat decisiv la alegerea doamnei Firea, de te întrebi, legitim, el oare cu cine a votat? Şi, mai ales, oare ce ar fi făcut la acceleraţia primăriei, cineva obişnuit să pună frâ­nă şi care în program a ventilat cam aceleaşi idei ca şi ceilalţi candidaţi, dar cu mai puţin aplomb? În sfârşit, USB a devenit USR, iar dacă în Bucureşti a reuşit, practic, un decisiv aproape 10% (cam asta înseamnă 30% din 33% total electorat), e clar că, odată cu Fălticeniul, Ţăndăreiul, Vasluiul şi satele aferente, victoria nu mai poate fi scăpată.

Mi-am pus ştampila pe Cătălin Predoiu, candidatul liberal. Pentru că exercit o profesie liberală, cred în libertatea pieţei şi e normal să mă simt aproape de cei care o susţin şi încurajea­ză. Sigur, lucrul nu a fost prea explicit în campanie, dar ce con­tează?! A contat mai mult că Predoiu părea să şi dorească orice altceva în afară de postul de primar şi asta m-a încurajat să-i fac în ciudă. Lăsând gluma, câteva dintre ideile sale păreau chiar bune, în ciuda (sau poate tocmai datorită) faptului că nu indica modalităţile concrete (resurse, metodă, orizont de timp) de a le pune în aplicare. L-am votat însă mai ales pentru că a lansat două idei generoase: cea a unirii tutu­ror forţelor de dreapta şi cea a renunţării la candidatură în fa­voarea candidatului anti-PSD mai bine plasat în sondaje şi nu a dat curs niciuneia, ceea ce a reprezentat o garanţie a ones­tităţii şi seriozităţii sale. În plus, a menţionat şi necesitatea unei curăţiri politice a funcţionărimii Bucureştiului, pentru a putea face administraţie decentă, din postura de membru şi şef de organizaţie a unui partid care numai cu asta nu se ocupă, deşi ar avea toate instrumentele să o facă.

Să fi vrut şi n-aş fi avut cum să nu votez Robert Turcescu. Îl ştiu, are punch, păr grizonat şi un trecut discutabil. Nu cred să fi fost aruncat în arenă doar pentru că avea notorietate la un public care nu face diferenţa între jurnalism şi administraţie pu­blică. E clar că e competent. În dialog cu doamna Firea, fă­cea impresie de specialist, iar la el chiar e un merit, că doar pro­vine din aceeaşi, nobilă, profesie. Stilul tranşant, limpede, a­mintesc de mentoru-i politic, deşi nu se ridică (încă?) la înăl­ţi­mea talentului, probabil în mare parte nativ, al mult mai  ex­pe­rimentatului pirat. Liberal şi el în discurs, mi s-a părut dintru început plauzibil, nu atât prin soluţii, cât, mai ales, prin ati­tu­dine. Şi el, ca şi dl Predoiu de mai sus, m-au fermecat prin a­plombul cu care îşi susţineau inexistentele şanse.

L-am ales, dintre toţi, pe Daniel Barbu. În primul rând ca re­pre­zentant al unui partid de mare limpezime doctrinară şi înal­tă ţinută morală, dar şi pentru aspectul comercial şi atitudinea omenoasă, care impun în orice competiţie. Win the croud and you’ll get your freedom, cum se zice printre gladiatori. M-am bu­curat să fiu printre puţinii alegători care nu-i erau rude, şi ştiu că ar fi făcut cu siguranţă treabă bună, aşa cum ar fi făcut şi la Ministerul Culturii, dacă n-ar fi stat degeaba până la gafa care l-a ejaculat (Vanghelie dixit) din funcţie…