fbpx


White November igloo

Eu cu cine votez?

România fierbe: se apropie alegerile. Staţi fără nădejde, nu la cele europarlamentare mă refer, că ele nu par chiar vitale, dacă e să ne raportăm la starea de bine a naţiunii în propriul sos, ci la cele, mult mai importante, ale forurilor de conducere OAR. Adică Ordinul Arhitecţilor din România. Da, la sfârşitul lunii mai sunt alegerile conducerilor teritoriale şi apoi, pe la sfârşitul lui iunie, odată unşi şefii locali, arhitecţii români îşi vor alege şefii cei mai supremi şi poate chiar şi cei mai principali.

Bruno Andreşoiu

La alegerile europarlamentare, după cum ne-am obişnuit deja, procentul probabil de participare la vot va fi, în ciuda mobilizării mecanismelor de persuasiune din teritoriu, foarte scăzut. Aş fi zis „ridicol de”, dar parcă nu m-aş hazarda totuşi la astfel de mamaomi­dis­me cu două săptămâni înainte de scrutin. Să fie oare peste 30%? M-ar mira şi bucura totodată. La cele ale Ordinului Arhitecţilor însă, procentul de participare este de obicei mult mai mic decât la orice alte alegeri. Dacă nu mă înşel, la cele ale Filialei Bucureşti el e de căutat undeva între 10 şi 15% din numărul de membri activi, ceea ce trebuie să recunoaş­teţi, e destul de penibil. Şi da, rezultatul votului este valabil, aleşii sunt confirmaţi în ciuda unui procent de 6-8% de voturi exprimate în favoare, din totalul arhitecţilor pe care îi numără filiala. Care este reprezentativitatea şi legitimitatea unui asemenea ales ar putea să se întrebe la o adică, maliţios, unii. Alţii nu, că oricum li se rupe.

Cum reprezentativitatea ţine de participare la vot, eu cred mai degrabă că întrebările pe care ar trebui să începem să ni le punem sunt lega­te de mult prea slaba participare la scrutin. Aş zice, pentru început, că o foarte slabă participare la vot este, generally speaking, semnul falimentului sistemului. Orice alegeri demo­cratice fără baza populară sunt un nonsens, un simulacru, o bătaie de joc. Însăşi esenţa procesului pus în mişcare este compromisă, nemaivorbind de rezultatele acestuia. Şi, deşi aparent din lumi diferite, există o serie de triste similitudini între alegerile europarlamentare şi cele ale forurilor de conducere ale OAR. Vă propun câteva, pe scurt:

• Lipsa de informare a alegătorilor – cetăţeni / arhitecţi – cu privire la utilitatea sau importanţa votului lor. Pur şi simplu, nici unii şi nici ceilalţi nu înţeleg cu adevărat (adică nu ar reuşi să exprime asta într-o frază simplă, cu cap şi coadă) la ce le foloseşte să aleagă alt parlamentar european/preşedinte de filială. Dacă cetăţenilor alegători, în perioada campaniei, maşinăriile de partid încearcă să le explice totuşi la ce e bun votul lor, OAR tace cu o demnitate statuară. De acord că arhitecţii sunt o categorie de cetăţeni dotată cu ceva mai multă înţelegere şi discernământ, dar totuşi nu cred că un efort de comunicare din partea organizaţiei ar fi de prisos. Probabil conducerile consideră aceste lucruri drept bine cunoscute, de nu se mai obosesc să le reia în campanie. Şi totuşi, OAR operează cu noţiuni tehnice, politice, economice (legate, bineînţeles, de profesie) care nu sunt la îndemâna oricui şi cu atât mai puţin efectele lor în planul practicii. Când misiunea principală se numeşte „gestionarea dreptului de semnătură”, a explica arhitecţilor exact ce înseamnă şi ce face conducerea organizaţiei în sensul ăsta pentru îmbunătăţirea condiţiilor profesionale îmi pare mai degrabă o necesitate decât un moft.

• Constatarea că exercitarea dreptului de vot nu a avut niciun efect pozitiv în planul intereselor personale. Nimic, sau prea puţin s-a îmbunătăţit în condiţiile de viaţă/muncă. Cred că sunt deja destui cetăţeni care vor fi înţeles, în urma asfaltării drumurilor cu bani europeni, spre exemplu, că Europa şi europarlamenta­rele folosesc totuşi la ceva. În special în

Te­le­or­man, bineînţeles. Nu ştiu însă câţi arhitecţi ar putea menţiona un bine profesio­nal ce li se va fi întâmplat în mod direct în urma unei ac­ţiuni a conducerii OAR pe care trebuie, periodic, să o voteze. Obligativitatea de a fi membru pentru a putea profesa e percepută mai degrabă ca o impunere arbitrară, decât ca o facilitate lucrativă. Dacă nu practici semnătura sau ştampila de complezenţă (adică să folo­seşti ştampila fără niciun cost sau efort) nu prea ai mare lucru de câştigat din apartenenţa la organizaţie. Orice progres profesional îl faci exclusiv pe spezele tale. Ar rezulta cumva de aici că singurii care au ceva de câştigat în mod direct sunt cei care ştampilează proiecte de autorizare pe bandă rulantă, dar e un silogism ieftin şi n-am să-l practic.

• Percepţia că alegerile folosesc exclusiv aleşilor şi nu alegătorilor, adică inversarea sensului procesului de vot. O democraţie adevărată trece prin alegeri pentru a progresa în sensul binelui comun, punând în poziţii de conducere pe cei mai capabili să gestioneze acest bine, punându-se în slujba celorlalţi. În România, sensul alegerilor democratice s-a degradat progresiv din ’90 încoace, sentimentul participării la o mascaradă de proporţii, organizată de coterii semimafiote fiind tot mai pronunţat. Aleşii rezultaţi, aproape fără excep­ţie, odată propulsaţi în poziţiile urmărite, devin aprigi apărători ai propriilor interese, uitând de misiunile asumate în campanie. Păstrând proporţiile, această păcătoasă percepţie pare să bântuie şi minţile arhitecţilor membri de organizaţie. Chestiunea îmi pare însă mult mai gravă decât în cazul unor alegeri unde votează şi profesorul şi semianalfabetul păgubos, şi doctorul şi ţaţa de mahala. Aici e vorba de o organizaţie de breaslă, de o elită a societăţii, de un grup de oameni educaţi, ba care se cam şi cunosc între ei. Adică de oameni care ar trebui să înţeleagă importanţa principiilor, a noţiunii de bine comun, a valorilor în jurul cărora este construit acesta, a misiunilor şi obligaţiilor pe care funcţiile reprezentative le reclamă. Or, dacă asemenea oameni ajung atât de dezabuzaţi, înseamnă că lucrurile stau prost de tot.

• Consecinţă a primelor puncte, absenteismul sau neparticiparea la vot. A nu participa la alegerea celor care te vor conduce este un semn că fie nu le înţelegi utilitatea, fie le înţelegi inutilitatea. Fiind vorba de o breaslă aşa cum am descris-o mai sus, mă tem că o doua variantă e cea valabilă în cazul OAR. Oricum, sentimentul că votezi, nu votezi, tot un drac’!, e de natură a te ţine în casă sau a te trimite la pescuit în ziua alegerilor.

Aş zice, în loc de încheiere, că alegerile astea ar trebui să fie mai mult decât o competiţie între catindaţi şi mai degrabă un prilej de analiză serioasă a funcţionalităţii organizaţiei de breaslă.

Dacă participarea la vot va fi la fel de scăzută, dezinteresul la fel de mare, mă tem că a persista în formula actuală de gestionare a organizaţiei ar semnala nu numai incompetenţa, ci de-a dreptul inconştienţa. Iar dacă forurile nou alese vor continua să îşi ascundă, după formule organizatorice sclerozate şi nefuncţio­nale, incapacitatea de a-şi reprezenta membrii, probabil că dinamita va rămâne singura variantă.

Şi apoi, pe morma­nul de ruine, rescrierea re­gulilor jocului. Dar despre astea, poate, într-o intervenţie viitoare. Până atunci însă, turmentat sau nu, rămân la întrebarea: dar eu, arhitect, cu cine votez?

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0