Ex nihilo nihil fit…

Merită discutat, mai ales după divina săptămână hiperactivă care a plămădit chestii din nimic. Nimicul inițial. Nimicul negru ce se lasă străbătut de tot fără a reține… nimic. Nimicul rămâne nimic, iar ceea ce trece prin el/dincolo de el devine totul, promisiune absolută, posibil infinit.

Negru, căci doar negrul lasă liberă trecere fotonilor. Smoala iadului purificator, ce reduce la nimic pentru a permite renașterea ca tot. Albul nu promite. Albul oferă și se epuizează oferind.

Negrul este sămânța, mugurele, embrionul. Pierre Soulages promite negru de decenii. Negrul i-a adus celebritatea, aurul și gloria de a fi expus la Louvre încă din timpul vieții. Remarcăm totuși faptul că viața lui Soulages a depășit secolul, așa încât a-l expune devine oarecum sinonim cu „a-l expune încă din timpul vieții”.

Promisiunea neonorată sfârșește prin a se ofili. Devine iad.

Dumnezeu însuși și-a ținut promisiunea și a creat lumina din întuneric. Lumina înseamnă a introduce undeva în negru, în nimic, o suprafață reflectorizantă. A trimite înapoi fie și numai o infimă parte din ceea ce primim.

Soulages nu restituie. Se lasă traversat. Se prea poate ca demersul său să fie intelectual, dacă nu chiar științific. Geometria și optica se substituie sufletului și… reflectă rece, abstract. Prin relief. Scânteile de culoare ce reușesc să se nască din negrul ultra-negru sunt fragmente de embrion scăpate de tăișul chiuretei. Pânzele continuă imperturbabile să lase liberă trecere fotonilor, iar totul redevine nimic prin lipsă de împărtășire.

Simplul fapt că Soulages mă face să mă gândesc la nimic și la Dumnezeu îl plasează deasupra supelor Campbell, a rechinilor taxidermizați și a cățelușilor gonflabili.

Dar, ieșind din sala ce-i este actualmente consacrată la Louvre, mi-a fost, Doamne, atât de frig….