Expoziția Dan Popescu. Arta „e un soare care te poate încălzi, e cel mai scurt drum spre fericire”
INTERVIU: Manuela Zipiși FOTO: courtesy of Dan Popescu
Expoziția Dan Popescu este o poveste-invitație la bucurie prin artă, vizuală și deopotrivă auditivă, pentru că Dan Popescu, care lansa acum 21 de ani în spațiul artistic bucureștean H’art Gallery, îl însoțește pe vizitator explicând. Turul povestit pe care îl face la castel, așa cum denumește el casa Martha Lahovary, este ocazia perfectă nu numai de a (re)descoperi lucrările unor artiști contemporani precum Gili Mocanu, Giuliano Nardin, Ion Bârlădeanu, Nicolae Comănescu, Ștefan Ungureanu, Victoria Zidaru etc., ci mai ales de a înțelege piesele puzzle-ului generației de artiști care a trecut prin perioada Tranziției. Privind retrospectiv și numai, expoziția se parcurge pe camere și teme, în cadrul gigantic al casei istorice, iar firul narativ e dat de poveștile lui Dan din care transpare, dincolo de ipostazele artistice, o pasiune molipsitoare și încrederea în puterea artei. O invitație de a vizita o expoziție inedită într-o clădire istorică altfel neaccesibilă publicului larg, care va mai funcționa în acest squating de lux până când casa Lahovary intră în renovare.
Expoziția Dan Popescu. De ce expoziția Dan Popescu, în afară de trimiterea la poezia lui Ioan Es. Pop, „popescu. o privire spre viitor…”?
Poezia lui Ioan Es Pop dedicată lui Cristian Popescu este referința la care trimite afișul ce e organizat compozițional ca și cum ar fi un nume de stradă. Dincolo de asta, în tot demersul de la castel e vorba despre un decupaj pe care-l fac eu din arta ultimilor 25 de ani. Mi s-a părut onest să-mi asum acest subiectivism. Practic, expoziția are sens însoțită de poveștile mele, am fost acolo cînd multe lucrări au fost făcute sau/și expuse. Pe de altă parte, am norocul unui nume generic, e amuzant că pentru sudul României numele Dan Popescu e un fel de John Doe. Spre exemplu, când trebuie să aleagă un nume pentru a-l pune pe cardurile din afișele publicitare, cea mai importantă bancă românească folosește numele meu.
Cum de a ajuns această plimbare artistică retrospectivă prin diversele etape ale H’art Gallery să își găsească loc la casa Martha Lahovary?
E un fel de squating de lux, Roger Akoury, principalul colecționar român (responsabil și pentru înființarea Muzeului de Artă Recentă) este și acționar la Cambridge School, care a achiziționat castelul. În așteptarea șantierului care va debuta anul ăsta (Cambridge School va face o școală primară acolo), am primit invitația să produc o expoziție. Cum galeria H’art pe care o păstoresc a împlinit 21 de ani, am zis: hai, Popescu, să developăm această experiență într-un spațiu mai generos! Ajutat de Oana Băndărău, arhitectă apropiată galeriei H’art, ne-am luat la trântă cu spațiul care, trebuie spus, era dificil de dominat. E o locuire boierească grandilocventă în care înălțimea e de multe ori mult prea mare, atipică locuirii contemporane. Cu Oana și cu artiștii galeriei am decis să optăm pentru o soluție de aranjament expozițional à l’ancienne, în termenii de critică estetică i se zice panotare salon francez. A fost o provocare să facem ca toată organizarea să fie palatabilă pentru un gust contemporan.
Turul ghidat pe care îl faci la „castel” este, mai mult decât ocazia de a (re)descoperi lucrările unor cunoscuți artiști români contemporani (Gili Mocanu, Giuliano Nardin, Ion Bârlădeanu, Nicolae Comănescu etc.), oportunitatea de a înțelege mai limpede relația omului de galerie cu artiștii și arta lor. Cum a venit ideea acestei formule a povestitorului care însoțește călătoria descoperirii vizuale?
A venit în mod natural cumva. Nu am știut de la bun început ce fac. Aș putea spune că nu e o expoziție curatoriată, fiind una foarte personală. Totul a crescut natural, fiecare cameră a cerut o anumită abordare și o temă proprie. Trebuie să spun cu ușoară jenă că m-am luat după „semne”, anumite coincidențe, întâmplări sau spațialități specifice. După 21 de ani de tovărășie cu artiștii nu mai cred în coincidențe, întâmplarea este pentru mine numele secular al destinului. La final, după două luni de lucru, sensul a început să se facă vizibil, nu era foarte clar în timpul procesului de asamblare. Mi-am dat seama că vorbesc despre felul cum am înțeles eu arta prin colaborarea cu artiștii pe care i-am slujit, dar și despre generația mea, cea care a prins din plin „Tranziția”. Tururile m-au ajutat și pe mine să înțeleg ce am făcut și sper că odată cu mine am lămurit și participanții. Sau dacă n-au fost lămuriți, sper ca măcar să le fi trezit un minimal interes pentru cea mai nobilă și mai veche activitate a sufletului – arta.
O întrebare de final: arta contemporană românească, încotro?
E o întrebare mult prea generică. Prefer să răspund la una mai specifică, care poate derivă din cea de mai sus: ce mai vrei după asta, Popescu? Aș dori să fiu, vorba poetului botoșănean Constantin Bocescu, „ca un mînz pe dealuri, să fiu plin de idealuri… “ Arta ajută, chiar și când nu ești practician, e un soare care te poate încălzi, e cel mai scurt drum spre fericire.