Eye Candy: Sugar Beach, Toronto
Nu trebuie să fii psiholog de meserie ca să citeşti pe faţa urbanului care dă peste un colţ de plajă expresia unui copil în prăvălia de dulciuri: cuta dintre sprâncene dintr-odată netedă, ochii măriţi, gura-ntredeschisă, precum şi ezitarea care arată că nu ştie încotro s-o apuce mai întâi din dorinţa de a cuprinde totul dintr-o dată. La marginea lacului Ontario, Sugar Beach trasează o paralelă precisă între tentaţia glucozei şi cea a combinaţiei de nisip şi apă. Revitalizarea frontului industrial al oraşului Toronto către lacul Ontario constituie unul dintre cele mai ample proiecte de conversie urbană din America de Nord şi una dintre cele mai mari zone de interfaţă cu apa care au trecut prin astfel de schimbări la nivel mondial. Sugar Beach se află printre primele proiecte implementate, cu scopul de a transforma o parcare din East Bayfront (o zonă centrală) într-un spaţiu public. Soluţia câştigătoare, propusă de Claude Cormier Architectes Paysagistes a fost selectată în urma unui concurs din 2008. Principalul său atu a derivat din trimiterile la context, mai precis la fabrica de zahăr Redpath, aflată peste drum de sit. Clădirea, dată în folosinţă în 1958, găzduieşte rafinăria propriu-zisă, un mare depozit de trestie de zahăr şi un muzeu al zahărului deschis în 1979. Firma luminoasă din neon roşu, „Redpath Sugar”, scrisă cu caractere specifice anilor ’50, precum şi mirosul dulce care învăluie întreaga zonă reprezintă unul dintre acele bagaje culturale greu de clasificat şi protejat, dar care trezeşte în simţurile localnicilor un involuntar fior de emoţie şi apartenenţă, un je ne sais quoi fără de care un loc n-ar mai fi acelaşi. Cormier a jucat cartea memoriei, propunând un proiect evocativ şi dulce, ca madlena lui Proust.
Parcul de circa 8 500 de metri pătraţi are trei componente distincte: o plajă urbană, acoperită cu un strat gros de nisip alb şi cristalin ca zahărul tos, o piaţă pavată şi o promenadă diagonală străjuită de arţari, care le separă. O rocă imensă, decorată prompt cu dungi termoplastice colorate care evocă acadelele crocante, livrează oportunităţi de căţărare mereu binevenite – cuplate cu belvederi pestriţe. Împreună cu alte trei movile înierbate pe care se poate de asemenea sta, pietroiul transformă cu subtilitate piaţa într-un amfiteatru apt pentru evenimente de mică şi medie anvergură. De cealaltă parte a promenadei, plaja e presărată cu umbrele în culoarea roz bombon a vatei de zahăr. Sub ele se adăpostesc chaises-longues de lemn vopsite alb, cu o alură puternic influenţată de estetica fifties. La limita zonei cu nisip, o serie de ţâşnitori răsărite dintr-o mare frunză de arţar pietruită oferă alternativă la apa lacului.
În accepţiunea peisageră a termenului, o plajă urbană se poate limita numai la o astfel de suprafaţă de granit care acomodează câteva instalaţii acvatice interactive. Nisipul, umbrelele şi bronzatul pe bune sunt în multe cazuri facultative şi oarecum controversate, din cauza idealului (sau prejudecăţii) care separă munca – respectiv zona centrală de afaceri – de joacă. Îngrijorarea conservatorilor că bikinii pot invada aria destinată cravatelor şi taioarelor a prevalat în multe proiecte de „plaje” urbane, limitându-le la un simulacru. Un gest de frondă remarcabil l-a constituit instalarea unei fâşii de litoral în toată regula, cu nisip, volei, costume de baie şi tot tacâmul în Place de l’Hôtel de Ville în Paris, nici mai mult nici mai puţin decât în faţa primăriei.
Inspiraţia de la baza proiectului Sugar Beach e tot de provenienţă pariziană: „Un dimanche apres-midi a l’Île de la Grande Jatte” (1884), celebra pictură a lui Georges Seurat, înfăţişând peisajul bucolic al oazei care atrăgea parizienii la sfârşit de săptămână în ultimele decenii ale anilor 1800. Utilizată ca zonă industrială pentru mult timp în secolul următor, insula Grand Jatte şi-a recăpătat în prezent funcţiunea de agrement.
Atât aluzia la tabloul lui Seurat, cât şi atacul implicit la adresa segregării funcţionale dintre muncă şi joacă fac din Sugar Beach un exemplu relevant pentru transformările urbane din secolul 21, care recurg la natură pentru a re-crea armonia pre-modernă a oraşului, celebrând însă în acelaşi timp moştenirea industrială. Concepte simple, ancorate în necesităţi concrete şi rezolvate într-o estetică deferentă, cultural evocativă – acestea par a fi abordările paliative ale oraşului post-industrial, al căror debuşeu creativ rămâne, mereu, spaţiul public.