Fabrica de zahăr de la Babadag
Într-o lume obsedată de diete şi talii subţiri, falimentul şi distrugerea unei fabrici care produce unul dintre principalii vinovaţi de boli şi deformări ar trebui să bucure.
Când furtul treptat şi cu oarece metodă duce la dispariţia celei mai mari fabrici de zahăr din România asta înseamnă victorie deplină în lupta cu lumea polizaharidelor. Pentru producerea acestui plăcut carbohidrat, în anii ‘80 s-a construit, după model francez, la Babadag o mare fabrică de prelucrare a sfeclei de zahăr, întocmai ca la Drăgăneşti-Olt şi Fundulea. Suprafaţa aferentă mamutului industrial măsura 170 de hectare, din care 50 de hectare au fost utilizate pentru platforma industrială propriu-zisă. Restul s-a folosit pentru construirea unei centrale termice, o cantină pentru angajaţi, o cale ferată, precum şi două blocuri de garsoniere. Element straniu în această compoziţie industrială este ceea ce altădată era o bandă rulantă care alimenta cu cărbune de proastă calitate fabrica. Materia primă înghiţită lunar pentru producerea a 4 000 de tone de zahăr rafinat era de 40 000 de tone de sfeclă. Se pare, însă, că aceia care s-au îngrijit de lichidarea fabricii şi a tuturor acareturilor ei s-au îngrijit de fapt de sănătatea naţiunii, nu de îngrăşarea propriilor conturi, aşa cum spun oamenii răi şi invidioşi pe bunăstarea altora. Tot ce s-a putut tăia cu autogenul a fost dus spre topire la Tulcea, resturile fiind lăsate întru supravieţuirea foştilor angajaţi. Chiar şi după ani buni de la lichidare încă se mai găseşte o ciozvârtă de metal bună de reciclat de către cei care s-au încumetat să mai rămână în Babadagul fost glorios paşalâc turcesc…