Propun să începem conversația într-o notă ușor abstractă, urmând să atingem ulterior subiecte mai concrete. Arhitectura dumneavoastră este caracterizată de o austeritate formală, de o epurare a limbajului. Este, poate, o viziune ascetică. În ce măsură vă identificați cu aceste descrieri?

Poate așa pare din afară, eu nu m-aș identifica cu ea. Nu cred că austeritatea ne caracterizează. Poate e o căutare a necesarului esențial, o ordine clarificatoare cu o anumită reținere adecvată a expresiei și, în consecință, a reprezentărilor; poate fi confundată cu o atitudine ascetică. Privite de aproape, cred că proiectele abundă însă în bogății de plan, de detalii.

Uitați, Casa OAR București! Nu e nimic ascetic în ea. E „descoperibilă” și pregătită pentru a se lăsa constant contaminată. În realitate, avem plăcerea, bucuria detaliului și desenului dens, complet, fără rest, dar și fără excese. Reprezentările noastre se referă doar la arhitectură și considerăm important să reziste fără ajutor din anturaje. Dar pentru că, evident, sugestia de atmosferă este necesară, ne „educăm” să devenim mai permisivi. Apoi, mai depinde și cu ce comparați… într-un fel de asalt al formelor zgomotoase.

 

Casa OAR, foto: Starh

 

Instrumentele care ajută la practicarea meseriei astăzi sunt hiperdigitalizate. Credeți că asta a schimbat felul în care percepem și acționăm ca arhitecți?

Ceva s-a câștigat în viteza de reacție, s-au câștigat enorm de multe ore de redactare, de tras în tuș, de randat cu instrumentarul manual. Dar s-a și pierdut în răgazul gândirii pe schițele de mână… Noi schițăm încă și nu mă apucă nostalgia vremurilor când instrumentele noi nu existau; mă bucur de viteza de lucru pe care am câștigat-o prin ele, ușurința de a face modificări, de a vizualiza aproape instantaneu.

Cred că sunt totuși doar instrumente, cu ceva mai multă putere de seducție, dar și cu abilitatea de a păcăli imaginarul, surprinzând fragmente de arhitectură cât cuprinde „proiectorul lor de lumină”, fără ca în reliefurile de umbră colaterale să mai subziste ceva. Și, dacă vorbim de o schimbare a felului în care acționăm ca arhitecți, pericolul este limitarea la conul de lumină al imaginii care se arată și care de fapt e o reducție a percepției, a problematicii, a substanței arhitecturii.

Altminteri, sunt instrumente foarte utile, de folosit din plin pentru lucrul tehnic coordonat spațial între specialități; zic asta deși noi încă nu am făcut pasul decis în birou: e semnul scepticismului nostru tocmai în sensul întrebării puse, sau mai bine zis al lipsei de entuziasm pentru aceste instrumente, zic iar, atât de utile.

 

Aș dori să ne povestiți despre evoluția profesională, de la primul interes către arhitectură până la cariera universitară și cea de arhitect din prezent.

Evoluția profesională a fost drumul absolut așteptat. Amândoi părinții mei sunt arhitecți, prietenii lor tot arhitecți, aveam casa plină de reviste și cărți ale profesiei, îmi amintesc că la rezultatele de admitere era un fel de reuniune emoționată a generației părinților noștri… Erai copil de arhitect, desenai bine, te duceai la arhitectură. Ăsta a fost drumul, la școală conștiincioasă, prea conștiincioasă, mergeam la toate cursurile, îmi plăceau, nici nu erau multe altele de făcut. Aveam ambiția să înțeleg care este sensul îndrumării. Nota ca atare nu mă interesa decât în măsura în care îmi confirma că am înțeles.

În anul 3 am fost pe cale să abandonez facultatea. Stupefiant (după anul 1 aveam cea mai mare medie) pentru mama, căreia i-am mărturisit că nu mi se părea că îndrumările ajung bine în proiecte, că nu aveam încredere în întregul parcurs, mi se părea că procesul are un grad de labilitate cu care nu mă împăcam. În fine, am început să mă prind cam cum e treaba după anul 4, la atelierul profesorului George Filipeanu – nu se prea mai vorbește despre el, deși era în topul concursurilor la un moment dat, un personaj dubitativ și hâtru și absolut seducător – și am avut o lămuritoare și fericită etapă până la diplomă.

Nu-mi amintesc corecturi extraordinare, cât un anumit fel de a te întreba continuu. Profesorul pleca cu proiectele noastre în minte și ne despăturea peste câteva zile, dintr-o foiță, gândurile lui. Apoi, ceva noroc în stagiul în care am lucrat cu arhitecți foarte buni, cu Costea Hariton, Dinu Hariton, Vladi Slavu, Gheorghe Dorin, Militza Sion. Revoluția m-a prins în Institutul de Proiectare ISLGC fără intenția de a veni în facultate, dar am început cu ore la anii mici și a început să-mi placă. Au fost ani care însemnau lucru la proiecte zile întregi, fără weekenduri aproape, cu atelier la facultate uneori până la miezul nopții.

Cam așa au fost 30 de ani: anii din ’91 până acum. Între timp a apărut Starh și Miron, care a crescut cu toate șantierele și proiectele noastre și s-a făcut matematician, lucidul nostru critic de arhitectură.

 

Imobil locuințe colective Mărășești 125, foto: Laurian Ghinițoiu