fbpx


White November igloo

Femei în arhitectură. O conversație cu Iulia Stanciu

Arhitectura pe care o fac nu este pentru poza momentului de recepție, ci așteaptă patina, materialele sunt alese după cum îmbătrânesc, mai consistente, mai semnificative, un soi de blândețe tolerantă și înțelegătoare, care îmi place enorm. Iulia Stanciu

Interviu realizat de: Anda Zota; Foto: Cornel Lazia

Aceia dintre noi care sunt astăzi arhitecți și care au trecut, măcar în vizite, pe la atelierul Iulia Stanciu de la Facultatea de Arhitectură deja înțeleg anvergura textului ce urmează. Pentru ceilalți e, probabil, similară reacția, pentru că privim o carieră greu de egalat. Iulia Stanciu este asociat al biroului Starh încă din 1996 și este doctor în arhitectură și profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din 1992. Alături de Starh, a câștigat numeroase premii de-a lungul anilor, atât la Anuala și Bienala de Arhitectură, cât și nominalizări la Premiul Mies van der Rohe. Interviul ce urmează – o celebrare a vocii feminine în arhitectura din România – aduce în lumină o personalitate charismatică și o prezență de pionierat pe scena locală.

Propun să începem conversația într-o notă ușor abstractă, urmând să atingem ulterior subiecte mai concrete. Arhitectura dumneavoastră este caracterizată de o austeritate formală, de o epurare a limbajului. Este, poate, o viziune ascetică. În ce măsură vă identificați cu aceste descrieri?

Poate așa pare din afară, eu nu m-aș identifica cu ea. Nu cred că austeritatea ne caracterizează. Poate e o căutare a necesarului esențial, o ordine clarificatoare cu o anumită reținere adecvată a expresiei și, în consecință, a reprezentărilor; poate fi confundată cu o atitudine ascetică. Privite de aproape, cred că proiectele abundă însă în bogății de plan, de detalii.

Uitați, Casa OAR București! Nu e nimic ascetic în ea. E „descoperibilă” și pregătită pentru a se lăsa constant contaminată. În realitate, avem plăcerea, bucuria detaliului și desenului dens, complet, fără rest, dar și fără excese. Reprezentările noastre se referă doar la arhitectură și considerăm important să reziste fără ajutor din anturaje. Dar pentru că, evident, sugestia de atmosferă este necesară, ne „educăm” să devenim mai permisivi. Apoi, mai depinde și cu ce comparați… într-un fel de asalt al formelor zgomotoase.

 

Casa OAR, foto: Starh

 

Instrumentele care ajută la practicarea meseriei astăzi sunt hiperdigitalizate. Credeți că asta a schimbat felul în care percepem și acționăm ca arhitecți?

Ceva s-a câștigat în viteza de reacție, s-au câștigat enorm de multe ore de redactare, de tras în tuș, de randat cu instrumentarul manual. Dar s-a și pierdut în răgazul gândirii pe schițele de mână… Noi schițăm încă și nu mă apucă nostalgia vremurilor când instrumentele noi nu existau; mă bucur de viteza de lucru pe care am câștigat-o prin ele, ușurința de a face modificări, de a vizualiza aproape instantaneu.

Cred că sunt totuși doar instrumente, cu ceva mai multă putere de seducție, dar și cu abilitatea de a păcăli imaginarul, surprinzând fragmente de arhitectură cât cuprinde „proiectorul lor de lumină”, fără ca în reliefurile de umbră colaterale să mai subziste ceva. Și, dacă vorbim de o schimbare a felului în care acționăm ca arhitecți, pericolul este limitarea la conul de lumină al imaginii care se arată și care de fapt e o reducție a percepției, a problematicii, a substanței arhitecturii.

Altminteri, sunt instrumente foarte utile, de folosit din plin pentru lucrul tehnic coordonat spațial între specialități; zic asta deși noi încă nu am făcut pasul decis în birou: e semnul scepticismului nostru tocmai în sensul întrebării puse, sau mai bine zis al lipsei de entuziasm pentru aceste instrumente, zic iar, atât de utile.

 

Aș dori să ne povestiți despre evoluția profesională, de la primul interes către arhitectură până la cariera universitară și cea de arhitect din prezent.

Evoluția profesională a fost drumul absolut așteptat. Amândoi părinții mei sunt arhitecți, prietenii lor tot arhitecți, aveam casa plină de reviste și cărți ale profesiei, îmi amintesc că la rezultatele de admitere era un fel de reuniune emoționată a generației părinților noștri… Erai copil de arhitect, desenai bine, te duceai la arhitectură. Ăsta a fost drumul, la școală conștiincioasă, prea conștiincioasă, mergeam la toate cursurile, îmi plăceau, nici nu erau multe altele de făcut. Aveam ambiția să înțeleg care este sensul îndrumării. Nota ca atare nu mă interesa decât în măsura în care îmi confirma că am înțeles.

În anul 3 am fost pe cale să abandonez facultatea. Stupefiant (după anul 1 aveam cea mai mare medie) pentru mama, căreia i-am mărturisit că nu mi se părea că îndrumările ajung bine în proiecte, că nu aveam încredere în întregul parcurs, mi se părea că procesul are un grad de labilitate cu care nu mă împăcam. În fine, am început să mă prind cam cum e treaba după anul 4, la atelierul profesorului George Filipeanu – nu se prea mai vorbește despre el, deși era în topul concursurilor la un moment dat, un personaj dubitativ și hâtru și absolut seducător – și am avut o lămuritoare și fericită etapă până la diplomă.

Nu-mi amintesc corecturi extraordinare, cât un anumit fel de a te întreba continuu. Profesorul pleca cu proiectele noastre în minte și ne despăturea peste câteva zile, dintr-o foiță, gândurile lui. Apoi, ceva noroc în stagiul în care am lucrat cu arhitecți foarte buni, cu Costea Hariton, Dinu Hariton, Vladi Slavu, Gheorghe Dorin, Militza Sion. Revoluția m-a prins în Institutul de Proiectare ISLGC fără intenția de a veni în facultate, dar am început cu ore la anii mici și a început să-mi placă. Au fost ani care însemnau lucru la proiecte zile întregi, fără weekenduri aproape, cu atelier la facultate uneori până la miezul nopții.

Cam așa au fost 30 de ani: anii din ’91 până acum. Între timp a apărut Starh și Miron, care a crescut cu toate șantierele și proiectele noastre și s-a făcut matematician, lucidul nostru critic de arhitectură.

 

Imobil locuințe colective Mărășești 125, foto: Laurian Ghinițoiu

 

Se spune că „it’s a man’s world” și, desigur, lumea a trăit sub acest auspiciu. În ce măsură s-au schimbat lucrurile azi și cum interferează asta cu practica de arhitectură? Altfel spus, se mai simt vizibile diferențele între arhitecți și arhitecte?

Eu nu simt să fie astfel de diferențe. Nu pot să generalizez. Nu cred că e o profesie cu gen asociat, dar cred că s-a indus atâta ideea că este un domeniu al arhitecților, încât multe arhitecte își rețin/refuză din start disponibilitatea de a prelua lucrările complexe în totalitatea lor și se refugiază în acele proiecte de interior sau de obiect care țin mai mult de o anumită sensibilitate a texturilor, de altfel foarte interesante.

Cred că orice arhitectă care își asumă total meseria o face la fel de bine ca un arhitect bun, în măsura în care este o bună arhitectă. Mai trebuie să-ți placă și șantierul. Probabil că etapa cu trac la debutul în profesie este șantierul, acel moment în care meșterul încearcă să te încurce și îți vine să o iei la fugă! E recomandabil să mergi cu lecțiile bine învățate pe șantier și e nemaipomenit să-i descoși pe meșteri.

După mine, este una dintre cele mai frumoase părți ale meseriei, probabil ca și ale altor profesii intermediate de la proiect de multele gesturi ale celorlalți „actori”. Când le împărtășesc nu doar niște desene, ci și ce urmăresc cu ele în proiecte, câștig, în echipele de constructori care devin „arhitecți” alături de mine, cei mai fideli asociați ambiționați în facerea lucrării și a misiunii împreună.

 

Restaurare sau arhitectură? Există această distincție pentru dumneavoastră?

Sigur, pot face o distincție în termeni, dar în fapt vorbim tot despre cum fac arhitectură. Cred că formația pentru restaurare mi-a schimbat nu numai experiența de arhitect, ci și pe cea de profesor; s-a adăugat ceva în instrumentarul de lucru, ceva ce are de-a face cu înțelegerea construitului printr-o materialitate peste care trece timpul, o reconsiderare a materialelor. Nici ceva nou nu mai proiectez la fel. Se deschid niște sertare cu ustensile desconsiderate/neștiute/uitate și ceva mai multă acuitate în a privi ce există și ne e la îndemână.

Cred că orice proiect al meu ajunge să fie atins de restaurare într-o gândire apriori cumva, așa cum sunt atinse proiectele și de gândurile și studiul la atelierul din facultate cu studenții. Arhitectura pe care o fac nu este pentru poza momentului de recepție, ci așteaptă patina, materialele sunt alese după cum îmbătrânesc, mai consistente, mai semnificative, un soi de blândețe tolerantă și înțelegătoare, care îmi place enorm.

 

Imobil locuințe colective Mărășești 125, foto: Vlad Pătru

 

Locuirea reprezintă un element important și atent studiat în practica biroului dumneavoastră. Mărășești 125 este cel mai recent proiect rezidențial, premiat în cadrul Anualei de Arhitectură 2021. Cum descrieți proiectul și care a fost procesul creativ?

Proiectul are o istorie specială pentru biroul nostru, noi neavând în general proiecte rezidențiale cu un număr mare de apartamente. Particularul situației l-a transformat într-un proiect „pentru noi”, pentru că exista un fond construit interbelic, în jurul căruia s-a derulat proiectul. Imaginea stradală a bulevardului, doar discret perturbată a imobilului vechi, lasă transparența țesutului în profunzime spre curțile care adună apartamentele.

Dincolo de decizia de păstrare, am lucrat cu ambiție să răspundem unei teme restrictive de dezvoltare imobiliară fără a face rabat la calitatea locuirii. Apartamentele repetitive de două camere în formula ideală de organizare flexibilă, dar și bine echipată, au reprezentat ordinea pe care am impus-o proiectului. E un proiect de trăit, plăcut acomodat de locuitori, în curțile cu grădini în care la numai câțiva metri de bulevard cântă păsările.

 

Cum abordați, într-un cadru mai amplu, tema locuirii colective în București?

Tema locuirii colective în București e simplu de abordat: nu trebuie să piardă locuirea și nu trebuie să piardă Bucureștiul! Ei bine, cu cele scrise mai sus, vreau să spun că ne-am străduit să ne supunem cerințelor dezvoltatorilor, dar fără a face rabat la calitatea locuirii.

Tema locuirii trebuie să rămână o temă a locuirii, nu o statistică de metri pătrați. Se discută extrem de puțin despre cum locuim și, din păcate, am văzut proiecte imobiliare de nelocuit. Când zic „locuit”, paranteza trebuie să cuprindă și orașul, cu un specific al lui în fiecare cartier, în fiecare stradă a Bucureștiului. Cred că persistă o gravă orientare spre construitul ieftin și oricum, ceea ce va duce la ghetoizarea unor zone cu timpul. Pare că cei care inițiază aceste proiecte, dezvoltatorii, nu iau în considerare încă piața de arhitectură de calitate, pentru care există doritori!

Sigur, e necesară o diferență de abordare care le-ar cere o mai mare atenție la detalii, la onorariile de proiectare, un timp mai mult consumat, dar sunt convinsă că, una peste alta, înțelegând și breșa pe care ar deschide-o pentru un bun standard de locuire, ar avea, pe lângă un câștig comparabil, și o mai bună poziționare pe piață.

Altminteri, vedem că se construiește repede, cât mai ieftin și, fără ca de fapt să fie o relație de determinare directă; se construiește prost, în spații subminimale, sub normele acceptabile de iluminare și igienă sănătoase.

 

Arhitectura religioasă este determinată de rigori formale clare. Totuși, proiectul Bisericii Tecla aduce elemente contemporane. Ce ați considerat a fi esențial în experiența unui spațiu religios?

Cred că proiectul își asumă interiorizat toate rigorile și canoanele arhitecturii ortodoxe, care sunt extrem de recognoscibile și asupra cărora au fost multe încercări din niște cerințe de tematică foarte stricte. S-a discutat mult și fără abateri despre procesul liturgic, despre iconografie.

Ceea ce poate părea element contemporan este, în spațiul interior, încercarea de a avea prezența planului în cruce la baza stranelor, în timp ce absidele se formează deasupra, ca un acoperământ din cupolă. Crucea așază spațiul curții interioare rotunde, cu perimetrul colonadei continue. Era un element a cărui prezență era esențial a fi transmisă în interioritatea bisericii, după cum esențială este structura și portanța.

Ar mai fi de spus că biserica Tecla este înconjurată de un așezământ foarte amplu în care sunt imbricate spații, funcțiuni diverse, iar citirea lor dincolo de învăluirea formei cuprinzătoare se descoperă tot în interioritate.

 

Biserica Tecla, randări: Starh (arh. Roberta Frumușelu, stud. arh. Eduard Untaru)

 

Yet: o incursiune în lumea nevăzută a Starh. Care este argumentul din spatele cărții?

Introducerea încearcă să fie argumentul a ceea ce conține cartea, fixând astfel un moment al biroului, după o perioadă în care s-au adunat în proiecte ratate, nefăcute, idei care nouă ni s-au părut mai mult decât ce au reprezentat ele în concursurile sau premiile respective, că au făcut o schimbare de abordare în birou, într-o echipă bună – foarte important. A fost bucuria unor idei și frumusețea desenelor care ne-au îndemnat cumva să le știm adunate și să le împărtășim cu ceilalți.

 

Ce urmează? La ce proiecte noi lucrați în prezent?

Amuzant, la ora actuală, este că încep să se întoarcă în birou anumite lucrări la care rămăsesem cu o neîmplinire, fie că n-au fost finalizate din diverse motive, fie că n-au fost finalizate cu noi… din diverse alte motive. Adică, pe șleau, avem o longevitate care ne-a adus în postura de a ne restaura propriile lucrări! Interesant e că, având noi proprietari, reproiectarea lor a ajuns să fie mai aproape ce ceea ce ne dorisem inițial, sau pe alocuri ne permite să reformulăm anumite lucruri din cele vechi care nu ni se mai par cu sens.

Apoi sunt alte noi restaurări, ca pietrele de încercare: complicate, cu degradări masive sau cu necesar de extindere cu structuri speciale, modelul de lucrare în care te îngropi câțiva ani… Ca și cele noi, de tipul Așezământului Sfânta Tecla. Și, printre picături, mereu concursurile. Un proiect special pentru mine a devenit în ultimul an Platforma 112 Patrimoniu, care începe să se contureze împreună cu subcapitolul ei 112 Recuperare.

Este o platformă întâi de sesizare/alertare asupra intervențiilor neconforme pe patrimoniul construit, dar și de informare asupra procedurilor și legislației, de transparentizare a documentațiilor care țin de studiile istorice sau releveele imobilelor clasate ori în curs de clasare, o platformă de bune practici etc. Sper să-și dovedească utilitatea. Mai mult se va vedea cu timpul. După cum ați observat bine, chiar dacă suntem arhitecții Starh, nu suntem starhitecți…

 

Interviu publicat în igloo #206 / februarie-martie 2022 / Arhitectură vizionară

Top View Magazine Mockup by Anthony Boyd Graphics

Citește și interviul cu Eliza Yokina, apărut în cadrul aceleiași rubrici, Femei în arhitectură.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0