FESTARCH
În fiecare an în iunie, pe un picior de rai în Italia are loc un festin arhitectural de neegalat: Festarch. Organizat de Abitare la iniţiativa şi sub directoratul ştiinţific al lui Stefano Boeri, consilier cultural al municipalităţii milaneze, evenimentul durează de la patru zile la o săptămână şi reuneşte personalităţile pivotale ale arhitecturii contemporane.
Spre deosebire de Bienala de Arhitectură de la Veneţia, la Festarch formatul evenimentului se axează pe conferinţe şi dezbateri, pe împărtăşirea experienţelor de ultimă oră, expoziţiile fiind un element secundar. Probabil una dintre cele mai valoroase experienţe de formare şi devenire profesională, desfăşurată într-un cadru ambiental de neegalat, Festarch pune la dispoziţie gratuit cele mai strălucite creiere ale arhitecturii şi urbanismului la nivel mondial, într-un potpourri de dialoguri şi oportunităţi inegalabile.
Cities within the city (oraşe în oraş), tema ediţiei de anul acesta a festivalului desfăşurat în Perugia, s-a referit la multiplicitatea de emergenţe care apar în oraşele contemporane ca fenomene închise din punct de vedere social sau economic, suspendate între o condiţie de auto-suficienţă şi excluderea spaţială şi socială. În fiecare an, în fiecare lună, în mijlocul oraşului tradiţional se formează alte oraşe informale: slum, favelas, dar şi districte tehnologice sau culturale, enclave apărute în urma evenimentelor globale, expoziţiilor universale, noi oraşe proiectate de la zero, gated communities.
De la São Paulo la Roma, de la Mumbai la Moscova, de la Beijing la Nairobi, fenomenul aşezărilor informale a împânzit teritoriile urbane. În reacţie la indiferenţa ostentativă manifestată la nivel internaţional, Festarch 2012 şi-a propus să identifice politici şi intervenţii care pot facilita dialogul între ţesutul urban tradiţional şi aceste celule organizate după logică proprie. Festarch a declinat cu precădere situaţia aşezărilor informale; arhipelagul fragmentelor urbane generate de segregare; şi noile oraşe/suburbii. (www.abitare.it/festarch-2012-en/program-2012/)
Pentru a aprofunda subiectul care interesează cel mai mult realitatea românească, am stat de vorbă cu Francesco Careri, cercetător la universitatea Roma Tre în cadrul facultăţii de arhitectură şi membru al grupurilor Stalker şi Osservatorio Nomade (www.osservatorionomade.net, www.stalkerlab.org). În continuarea derivei situaţioniste şi teoriei schiţate de Michel de Certeau în Practice of Everyday Life, Stalker, Osservatorio Nomade şi activitatea desfăşurată de Careri la Roma Tre propun o practică a „transurbanţei”, prin care explorează periferii ignorate de oraşul formal şi de administraţie, dar „urbanizate” de forme de locuire informală. Scopul transurbanţei este acela de a incorpora aceste spaţii marginale sau interstiţiale considerate „imanente” şi „actuale” în teritoriul şi imaginea oraşului, întrucât în ele rezidă capacitatea de a genera potenţial pentru dezvoltările viitoare. Ca şi în cazul flaneurului, dadaiştilor, suprarealiştilor, situaţioniştilor, mersul pe jos este metoda adecvată de explorare şi cartografiere a acestor teritorii, care anticipează forma viitoare a oraşului.
Silvia Gugu: La Festarch, aţi prezentat publicului experienţa Laboratorului de Artă Civică (LAC) din Roma. Putem începe prin a descrie LAC mai pe larg – cum a fost iniţiat, care-i sunt obiectivele,cum funcţionează?
Francesco Careri: LAC este un atelier al universităţii Roma Tre, în cadrul facultăţii de arhitectură. E un laborator în care participă cercetători, personal didactic al facultăţii, studenţi la doctorat, la master, precum şi studenţi nediplomaţi, deci un program care se vrea intergeneraţional. Atelierul se concentrează pe oraşul informal, o realitate complexă în zone pe care de regulă studenţii universitari nu ajung să le exploreze – e vorba de tabere de rromi, baracopolis, clădiri ocupate de squatteri – în general zone transformate de nevoia de locuinţe, sau fabrici şi alte suprafeţe abandonate, locuri care pot fi refolosite cu ajutorul artei.
S.G.: Cum se decide care sunt zonele de intervenţie?
F.C.: Uneori cerinţa vine din afară sau decidem noi pe baza cercetărilor făcute pe teren. Atelierul se ocupă atât de cercetare, cât şi de didactică, şi reclamă acţiuni directe în anumite locuri. Ca didactică avem un curs de artă civică, în cadrul facultăţii, un curs care se face numai mergând pe jos, nu se fac niciodată cursuri într-o sală de clasă, toate au loc în oraş. Sunt plimbări de 5-10 km; o dată pe săptămână se face o excursie de acest tip şi se observă, se reflectează, se analizează ceea ce se descoperă. Sunt incursiuni în periferia oraşului, unde se desfăşoară noi fenomene în transformare despre care nu poţi citi în cărţi – fenomene actuale. Avem apoi un master care începe acest an – care se cheamă „Artă, arhitectură, oraş“ – care e mai mult centrat pe intervenţii la scara 1:1, pentru a da posibilitatea tinerilor absolvenţi de a interveni direct în aceste locuri – fie cu instalaţii artistice, fie cu arhitectură funcţională – poate un pod, o pergolă, o belvedere, un loc de stat, spaţii publice. Cam asta ar fi tema masterului, undeva între artă şi arhitectură. Cât priveşte cercetarea, anul acesta am fost în Talca, în Chile, unde am ţinut şi un curs de artă civică, apoi am mers în Brazilia în Salvador de Bahia şi în São Paulo pentru a lucra şi studia realitatea favelelor.
S.G.: Marea majoritate a arhitecţilor sunt educaţi să satisfacă exigenţele unui client care îi remunerează. Arhitectul cu procupări sociale nu este un fenomen foarte răspândit în România. Pentru mulţi, ideea de a lucra pentru o comunitate informală e greu şi de conceput darămite de pus în practică. Puteţi descrie un pic particularităţile acestui tip de muncă – comunicarea cu cei implicaţi, interacţiunea cu entităţile administrative, şi care sunt satisfacţiile?
F.C.: Satisfacţiile sunt foarte numeroase! Este în primul rând o mare satisfacţie să nu lucrezi pentru un client privat care vrea să-i faci o vilă de pus în reviste… Din punctul meu de vedere e mai interesant să lucrezi cu asemenea populaţii chiar şi decât cu clienţii obişnuiţi, cu care de multe ori dialogul se învârte în jurul unei amenajări, a mobilierului, lucruri care din punct de vedere social sunt mult mai puţin importante. Te simţi mai util, ca să zic aşa, când faci genul ăsta de muncă. Sunt sigur că în România există o piaţă enormă, nu cunosc exact situaţia, dar din ce mi-ai povestit tu nevoile de locuire nu sunt foarte diferite de cele de aici. Eu cred că lumea are din ce în ce mai multă nevoie de arhitecţi capabili să lucreze în astfel de contexte, pe măsură ce slum-urile cresc peste tot în lume şi în Europa. În oraşe ca Roma, Barcelona, Paris, se nasc mereu noi slumuri, banlieus, baracopolisuri; cei care sunt interesaţi de astfel de fenomene şi sunt capabili să dialogheze cu aceste populaţii, întrebându-le cum vor să trăiască şi înţelegând ce răspunsuri sunt capabili să-şi dea singuri, cu un ajutor minim de la administraţia publică, sunt profesionişti de mare actualitate.
S.G.: Voi, aşadar, nu le impuneţi o soluţie, ci îi ajutaţi pe ei să găsească un drum pentru a se ajuta singuri?
F.C.: Da, mie mi se pare mult mai interesant ca, decât să te duci acolo cu un proiect al tău, să te duci pentru a înţelege care-i de fapt proiectul lor, ce planuri au, ce soluţii pot să găsească singuri şi eventual să le dai o mână de ajutor şi să pui umărul la ceea ce vor ei să facă. Adesea administraţia descoperă o favelă labirintică, demolează tot şi construieşte blocuri de locuinţe sociale, în loc să ofere un sprijin organizării existente, ajutându-i cu igiena, cu siguranţa, cu ceea ce au nevoie. Argumentul e acela că aşezările informale au o formă sau o densitate necorespunzătoare; în realitate, aceste case deja răspund necesităţilor, problemele sunt de fapt legate de cum reuşeşte să intre o maşină de pompieri sau cum reuşeşti să le alimentezi cu apă, să le procuri canalizare; acestea sunt adevăratele semne de întrebare, nu e o chestiune de formă urbană. Este, aşadar, interesant să descoperi care sunt adevăratele probleme, pentru că de multe ori nu e o chestiune de arhitectură improprie sau de urbanism, ci e o chestiune de imagine; locul respectiv e perceput ca nesigur, inaccesibil, plin de criminali, drogaţi, traficanţi etc; în asemenea situaţii, cu ajutorul artei, se poate corecta această imagine pentru a reduce puţin nivelul temerilor, pentru a schimba percepţia. Noi lucrăm cu precădere la acest nivel, de regulă nu e nevoie să avansăm dincolo de acest tip de intervenţie. În ceea ce mă priveşte, nu cred că e întotdeauna necesar să intervii cu construcţii, cu arhitectură, să alterezi un astfel de habitat.
S.G.: Cum funcţionează interacţiunea şi dialogul cu astfel de populaţii? Se ivesc probleme de limbaj, de mesaj?
F.C.: Nu, de limbaj nu, la început e mai dificil de explicat cine eşti, dar de-acum avem o serie de experienţe precedente depre care putem povesti, la Roma deja suntem destul de cunoscuţi în interiorul acestor comunităţi, ceea ce ne facilitează accesul.
S.G.: A, sunteţi de-ai lor deja.
F.C.: Da, sau dacă nu, e de-ajuns să ai o certă capacitate de relaţionare, te duci, te-aşezi undeva, îţi iei o cafea… n-au fost niciodată probleme.
S.G.: În taberele de rromi din Roma erau şi persoane de naţionalitate română? Cât e de greu să lucrezi cu rromi şi să învingi diferenţele culturale? Şi cât e de greu pentru ei să ajungă la un consens?
F.C.: Am întâlnit multe persoane de origine română! În 2007 am făcut o plimbare în lungul Tibrului, în cadrul Laboratorului de Artă Civică, toată activitatea respectivă poate fi găsită pe blogul suilettidelfiume.wordpress.com, inclusiv interviuri, harta etc. Am întâlnit mulţi rromi români şi mulţi români care nu erau rromi. De regulă, rromii emigrează cu toată familia şi prin urmare îşi fac adăposturi ample, extinse. Pe de altă parte, am văzut adăposturi de români ne-rromi care vin de regulă pentru o stagiune, poate că-şi lasă copiii în ţară cu bunicii, iar cei doi părinţi vin aici, de obicei bărbaţii lucrează în construcţii, iar soţiile în servicii domestice. Aceştia erau organizaţi în habitate cu adevărat frumoase, care se vedea că sunt îngrijite, case de-a lungul râului care nu erau doar barăci, spaţiile interioare aveau multă demnitate, cu perdele brodate, fotografii pe pereţi. Am întâlnit persoane splendide, despre care de obicei din exterior mulţi au o percepţie teribilă, că sunt delincvenţi, asasini, pentru că trăiesc în barăci… în timp ce în realitate sunt persoane ca oricare dintre noi, lucrează poate în casele noastre, pentru a plăti şcoala propriilor copii. Nu erau neapărat persoane într-o situaţie economică foarte disperată, în sensul că mulţi aveau o casă, poate un serviciu înapoi în România… De regulă se grupează în 4-5 barăci mici, ascunse, dar sunt foarte amabili şi deschişi să ne povestească motivele pentru care se află acolo.
S.G.: Funcţionează ca o comunitate aceste grupări, au obiective comune, împart anumite resurse, sau sunt fiecare cu nevoile individuale?
F.C.: De multe ori sunt prieteni sau vin din acelaşi oraş din România, se coordonează prin telefon şi se grupează în acelaşi loc; relaţiile par să existe dinainte de a ajunge aici.
S.G.: Sunt diferenţe culturale dificil de escaladat? Ei vă înţeleg intenţiile?
F.C.: Eu nu am lucrat mult cu românii, dar cu rromii români da. Ne înţeleg cu uşurinţă, copiii lor studiază în şcolile de aici şi vorbesc bine italiana, iar de multe ori traduc pentru părinţi. Dar e dificil de generalizat; uneori sunt persoane cu care ne punem de acord foarte repede, pentru că vor să se integreze şi prin urmare să fie ajutaţi, să facă un pas înainte, iar alteori sunt persoane care nu vor în ruptul capului.
S.G.: Aţi scris cartea „Walkscapes: Camminare come pratica estetica” (Walkscapes: Mersul ca practică estetică). Mi se pare însă că în experienţele de care povestiţi se vorbeşte despre mers ca practică etică. Cum se încadrează mersul pe jos în experienţa arhitecturii sociale? Vorbim despre o arhitectură peripatetică sau de o cartografiere?
F.C.: De când am scris cartea s-a schimbat mult modul în care practicăm mersul pe jos; la început era o explorare a locurilor abandonate, un mod de a descoperi peisajul – toate astea se pot găsi pe internet pe situl Stalker. Astăzi mergem mai mult pentru a ne „împiedica” de locuri cu care se poate lucra; dar ne referim la spaţii locuite, interesează mai puţin peisajul şi mai mult dimensiunea socială. A devenit un mers pentru a-i întâlni pe alţii, mai puţin pentru a observa şi a da o lectură filosofică locurilor. După mine, în arhitectură e un prim pas important acest proces prin care te „împiedici”, descoperi întâmplător locurile şi persoanele potrivite cu care poţi să lucrezi.
S.G.: Aşadar, cursurile teoretice ale Laboratorului de Artă Civică se fac „din mers” pe baza interpretării mersului ca parte din metodologia acestei arhitecturi.
F.C.: Da, totul se leagă de practica mersului. În plus, în toată lumea – am deja o experienţă considerabilă cu astfel de cursuri –, studenţii au foarte puţine ocazii de a cunoaşte cu adevărat oraşele. Întâlneşti de exemplu studenţi care-şi dau doctoratul în arhitectura spaţiului public, dar trăiesc într-un gated community; sau îşi fac o teză despre fenomene interculturale, complexitate socială şi n-au cunoscut niciodată un străin. Azi, cercetarea care se face în universităţi este în mare măsură autoreferenţială, se poate merge înainte numai citind cărţi despre cărţi care povestesc despre alte cărţi, fără a avea o experienţă reală. După mine, succesul acestei abordări didactice rezidă în faptul că în sfârşit studenţii pot atinge cu mâna ceea ce studiaseră deja de multă vreme.
S.G.: În timpul discuţiei de la Festarch, aţi arătat că aceste comunităţi caută să se legitimeze, chiar dacă nu-i interesează să intre în legalitate. Cum se poate legitima o comunitate fără a se legaliza, în societatea contemporană?
F.C.: De exemplu, în Roma există o mare reţea de edificii ocupate de squatteri – circa 55 de edificii ocupate în care trăiesc aproximativ 6 000 de persoane. Spre deosebire de baracopolis, barăcile pe care şi le fac singuri muncitorii temporari sau comunităţile rrome – acestea sunt comunităţi organzate politic, în reţea. Noi lucrăm la Metropoli, unde trăiesc mulţi rromi români, dar şi mulţi italieni care şi-au pierdut casa sau trec prin dificultăţi financiare, sud-americani, ucrainezi, africani. Aceştia au decis să se organizeze şi să ofere servicii oraşului – de exemplu, în clădirile pe care le ocupă sunt spaţii ample în care se pot amenaja terenuri şi săli de sport sau restaurante cu bucătării din toată lumea, sau concerte, într-un cuvânt, deschid spaţii pe care le pot utiliza şi ceilalţi citadini.
S.G.: Prin urmare, sunt tentative de legitimare şi prin expresie culturală.
F.C.: Exact.
S.G.: Şi administraţia cum reacţionează? Presupun că unele dintre clădiri au proprietari încă interesaţi de ele.
F.C.: Este o problemă enormă, administraţia n-are încotro decât să-i tolereze, pentru că nu există politici publice care răspund situaţiei, nu sunt mijloace pentru a construi 6 000 de locuinţe. Într-un fel, deci, devine un mod de a atenua conflictul, dar proprietarii încearcă să-i facă să plece, prin urmare e foarte complicat…
S.G.: Voi cum navigaţi această situaţie, sunteţi percepuţi ca persoane care sprijină o situaţie ilegală sau ca un ajutor imparţial?
F.C.: Un sprijin îl dăm, cu siguranţă; suntem percepuţi ca un grup care încearcă să înţeleagă lucrurile şi să caute nişte soluţii; în realitate, noi nu luăm niciodată cuvântul în numele ocupanţilor, nu facem pe mediatorii, lăsând medierea politică să se desfăşoare între ei; pe noi ne interesează să le spunem povestea prin artă şi căutăm metode pentru a descreşte conflictul, teama, nu avem mandat pentru a găsi soluţii.
S.G.: Pot şi studenţii români să lucreze cu voi, prin LAC?
F.C.: Cum să nu, ar fi fantastic. Chiar şi o oportunitate de a lucra în România mi-ar face mare plăcere, n-am fost niciodată.