Fotografii de vacanță
Anul ăsta nu am făcut (aproape deloc) poze în vacanţă. Deşi am fost într-o insulă grecească în care nu mai fusesem, desigur pitorească şi chiar şi cu arhitectură decentă. Deşi am, ca tot omul, un telefon cu cameră foto, care la o adică, ar putea surprinde destul de bine realitatea. 10 -12 mega pixeli, sau cam aşa ceva, mi-e lene să verific. Ba care mai face şi zgomotul ăla de diafragmă care se deschide şi se închide, ca să trăieşti, nu-i aşa?, experienţa pozatului la maxim.
Deşi am şi stat într-o casă plăcută, aparţinând unui designer cu tată arhitect, frumos amplasată, cu pespectivă directă către apusul soarelui peste un golf. Deşi am fost cu familia (aici trebuie să mărturisesc că am executat totuşi câteva cadre, dar muuuult mai puţin decât se cade) cu care, vorba aia, momente de neuitat etc. etc. Oare ce m-o fi apucat?
Cert e că nu mi-am propus lucrul ăsta în mod deliberat, conştient şi de la început. Ce-i drept, nici contrariul. Nu m-am dus adică hotărât să capturez cât mai mulţi pixeli de imagini pe care să le stochez apoi pe undeva cumva ca să am ce selecta, organiza, denumi şi clasifica mai târziu. Bineînţeles, după ce le voi fi arătat lumii, atât de curioasă să afle pe unde am umblat, ce am mâncat, cum arată marea miercuri, ce rochiţe purtau fetele şi altele la fel de importante. Practic, când am debarcat în vacanţă, nu aveam nici un parti pris în ceea ce priveşte fotografiile. Apoi, încet-încet, am dezvoltat un soi de idiosincrazie, ajutat probabil şi de hărnicia prietenilor în a clicăi în dreapta şi stânga. Iniţial, victimă asumată a lenei estivale, mi-am zis că n-are sens să mă mai obosesc şi eu, dacă tot fac ei atâtea poze: imaginea dorită a fost stocată, oricine poate ajunge la ea. Apoi, m-am jucat puţin cu sentimentul uşor paranoic că orice cadru aş alege (din ăsta aşa-zis obiectiv, adică fără personaje particulare – natură, mare, apus etc.), altcineva l-a făcut deja. Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, nu mai e tocmai absurd şi nici pe departe mobilizator.
Nu-i vorbă, am avut şi eu perioadele mele de bulimie fotografică. În care adică ajunsesem să privesc, obsesiv, lumea în decupaje dreptunghiulare, numai bune de pus la păstrare. Erau vremuri în care mi se părea că orice bucăţică de colţ de aspect trebuie musai conservată într-un dreptunghi cu mulţi, cât mai mulţi pixeli. A rezultat o cantitate greu estimabilă de poze, foarte bine organizate în foarte multe foldere, pe care le voi putea consulta oricând voi avea nevoie să revăd sau să-mi amintesc ceva important (pentru suflet sau pentru muncă, nu-i aşa?). Evident că nu am avut niciodată timp să o fac, fiind mult mai ocupat cu permanenta organizare a noilor stocuri decât cu revizitarea celor vechi. Dar va veni, desigur, o vreme.
Ce-i drept, nu e simplu de scăpat de tentaţia de a acumula lucruri, mai ales când acestea nu te mai agresează cu prezenţa lor, căci nu îţi mai ocupă spaţiul fizic – cămara, biblioteca, dormitorul. Par mai puţin insidioase, nedându-ţi în mod vizibil şi nemijlocit sentimentul ăla de bătrân strângător, incapabil să se despartă de lucruri vechi, pline de valoare sentimentală, dar nu sunt. Insidioase, adică. Ţi se strecoară la fel de bine în suflet, chiar dacă nu mai ocupă spaţiu fizic. Ba chiar, fiind mult mai multe, efectul lor de proteză a memoriei nu poate fi decât mai puternic. Nemaivorbind de faptul că perisabilitatea – fizică sau morală – a suportului pe care sunt stocate te obligă periodic la o aducere la zi a acestuia, în ritmul tot mai alert al tehnologiilor în mişcare. Până nu foarte demult, unicul suport – hârtia fotografică, nu prezenta decât riscul lentei degradări a culorilor sau a distrugerii în vreun accident. Astăzi, dacă nu eşti atent, rişti să te trezeşti cu medii de stocare prea vechi şi de nerecunoscut de noile scule de redare, extensii inoperabile sau infecţii cu viruşi mâncători de fişiere. Practic, trebuie să investeşti ceva mai mult timp pentru a-ţi păzi stocurile.
Ajuns aici, simt că trebuie totuşi formulată şi întrebarea de bază şi în jurul căreia s-au adunat toate mărturisirile mele: de ce dracu’ facem fotografii? Desigur, întrebarea nu se adresează artiştilor fotografi consacraţi, căci ei au o cantitate atât de mare de răspunsuri complicate, că mi-e şi teamă să deschid capacul, ci mai degrabă celor care nu şi-au făcut încă o profesie sau o îndeletnicire lucrativă din asta. Eu cred că facem poze ca să păstrăm o bucată (asta e important) din lumea pe care o vedem la un moment dat. Mi se pare că funcţia de depozitare este funcţia statutară a fotografiei, scopul şi mobilul ei principal. Născută din tensiunea unei fiinţe autopercepute ca efemeră în raport cu ceea ce o înconjoară, fotografia îmi apare ca una dintre strategiile supravieţuirii. Conservarea a ceea ce inevitabil se pierde este o specie a bătăliei cu moartea. Din perspectiva asta, fotografia este infinit justificată şi utilă. Ce se întâmplă însă când este suprautilizată? Ca mai întotdeauna când asistăm la un exces, la o inflaţie în utilizare, nu doar instrumentul, ci funcţia însăşi se banalizează, cade în derizoriu. Astăzi pozăm orice şi oricât, doar pentru că se poate. Reflexia a înlocuit definitiv reflecţia, în marea majoritate a cazurilor.
Cândva, imaginile erau o parte importantă a procesului de cunoaştere, produs al facultăţii intermediare a sufletului de a traduce percepţiile senzoriale în concepte şi conceptele înalte în lucruri transmisibile. Fără imaginaţie (phantasia, capacitatea de a produce imagini), gândirea nu putea funcţiona. Astăzi, sufletul sau ce o fi rămas din el, aproape că nu mai are cum să producă propriile imagini, căci
ele îi sunt băgate pe gât permanent, într-o abundenţă maladivă. Funcţia de suport al imaginaţiei pe care teoretic fotografia, ca imagine primită, l-ar putea avea, se transformă, prin supraofertare, în proteză.
Iar protezele aplicate membrelor sănătoase atrofiază, uneori până la anihilare, funcţiile acestora. Întrebarea e unde este limita? Câtă fotografie şi de care putem consuma (produce, privi) fără că propria noastră imaginaţie să aibă de suferit? Cât mai avem până vom ajunge să privim lumea ca pe o suprapunere de dreptunghiuri statice, numai bune de împărţit cu restul omenirii? Până ne lămurim, eu am ales, cu gândul la domnul Blaga, să nu mai sporesc, cu aparatele mele, corola de fotografii a lumii.