fbpx


White November igloo

Fotografiind arhitectura de 12 ani încoace

Cum luna asta se împlinesc 12 ani de când tot facem reviste şi cărţi (adică un fel de instrumente de comunicare), am ajuns inevitabil să constat tot felul de lucruri legate de felul în care se comunică arhitectura. În primul rând, piaţa de profil este scindată în două categorii distincte, cea destinată publicului larg şi cea adresată profesioniştilor.

Text: Bruno Andreşoiu

Nu ştiu cum se vede din tabăra neprofesioniştilor, dar dinspre arhitecţi revistele „celelalte” sunt văzute ca un rău nenecesar, dar cumva inevitabil, ca un fel de telonovele de care orice spirit alert şi demn trebuie să se ţină departe. Drept e că pe-acolo criteriile calităţi estetice sunt lesne sacrificate utilitarului mărunt, interesului imediat şi poftelor unor categorii lipsite de noţiuni elementare de compoziţie, cromatică, stil. Abordările sunt explicit şi asumat comerciale, îndulcite masiv ca să poată fi asimilate uşor de spirite infantile. Dincoace, poate şi dintr-o nevoie de diferenţiere, lucrurile stau foarte altfel. Dincolo de alegerea subiectelor, care aici acoperă o plajă mai largă de tipuri de clădiri şi funcţiuni (unele fără interes pentru publicul celălalt), diferenţa majoră constă în punerea în pagină a acestora, care este – regulă de bază a jargonului fotografic profesionist – lipsită de prezenţa umană.

Da, din fotografia serioasă de arhitectură (contemporană) lipsesc oamenii. De la o vreme te obişnuieşti atât de tare cu asta, că nu ţi se mai pare nimic straniu. Arhitecţii sunt astfel crescuţi din şcoală, publicul care consumă presă de profil se obişnuieşte vrând-nevrând cu asta şi, văzând că aşa se face, ajunge să considere că aşa trebuie. Dacă dai însă filmul puţin înapoi şi încerci să te gândeşti, situaţia trebuie să îţi pară uşor bizară, căci de fapt arhitectura este, dacă nu în primul rând, măcar imediat după aceea, pentru oameni (nu sunt prea mulţi cei care să fi construit lucuri care să nu folosească la nimic). Adică pentru a fi umplută cu oameni. Că dacă nu e, nu e arhitectură, e obiect de artă, poate monument, orice altceva. Nefiind obiect de artă, prezenţa ei nu poate fi concepută independent de oamenii din jurul sau din interiorul ei, decât alterandu-i esenţă. De altfel, proiectarea oricărui edificiu se face luând în calcul fluxurile de oameni, nevoile lor, facilităţi pentru ei etc. etc., imaginea vizibilă a arhitecturii îmbrăcând practic toate acestea. Prin urmare, prezenţa umană e, inevitabil, parte a existenţei arhitecturii. De ce se insistă oare atunci pentru fotografierea ei fără oameni?

Există probabil câteva justificări, să le spunem tehnice, a lipsei oamenilor din fotografia de arhitectură: prezenţa lor ar putea masca, prin suprapunere, anumite detalii considerate importante de către fotograf sau arhitect. Apoi, compoziţia fotografiei ar fi mult mai dificilă, prezenţa umană trebuind acordată cu cadrul pentru o imagine reuşită, iar specializarea fotografului ceva mai complexă. Acesta ar trebui să aibă în vedere nu numai unghiurile favorabile clădirii, lumina de pe aceasta, cromatica sau texturile ei, ci toate astea plus vestimentaţia, poziţia, atitudinea, lumina pe, relaţia cu spaţiul a personajului. Iar dacă o construcţie e disciplinată şi stă la poză cum o pui (sau a pus-o arhitectul), elementul uman e mişcător, are hachiţe, stări, emoţii, se anchilozează dacă stă prea mult pe loc, are o mulţime de poziţii nefotogenice. Trebuie surprins, dacă e reportaj, sau, pentru şedinţe premeditate, bine ales, schimbat, machiat, antrenat, cazat, hrănit, odihnit şi câte şi mai câte pot cere corpul, compoziţia şi stima de sine.

Nu cred însă că dificultatea de a pune oameni în cadrele de arhitectură e principalul motiv al lipsei prezenţei umane din poza profesionistă. Mi-e teamă că motivele principale stau mai degrabă în altă parte. Vă propun pentru asta să ne concentrăm asupra felului în care se produce poza de arhitectură. De obicei, arhitectura contemporană se fotografiază (oficial, profesionist, pentru presă sau portofolii) la cererea explicită a autorului sau proprietarului. Satisfăcut de şi dornic să îşi arate propria realizare/proprietate, unul dintre ei contractează un fotograf profesionist, cu cât mai specializat cu atât mai bine, ca să fotografieze obiectul cu pricina.

Ca atare, fotograful ales nu face decât să ilustreze dorinţa respectivilor de a-şi prezenta opera ca pe o realizare în sine şi în niciun caz drept vreun cadru/context construit care implică şi oameni. Poziţionarea acestora este una de tip autor/proprietar de operă de artă şi nu de clădire (cadru construit) pentru oameni. Diferenţa este una esenţială pentru imaginile căutate, care nu caută decât a fi frumoase per se, şi nicidecum o comunicare vizuală care să privilegieze sau să surprindă interacţiunile clădirii cu oamenii care inevitabil o vor umple, adică viaţa ei reală. Ceea ce se caută e o fotografie comercială, de vânzare sau de portofoliu (deci de mândrie/promovare – deci de vânzare), pe care aleatoriul prezenţei umane o poate macula. E cam ca în pliantele de vacanţe, unde plajele sunt prezentate aproape goale, superbe în sălbăticia lor atemporală. În realitate însă, dacă ajungi pe-acolo, constaţi că de obicei sunt atât de pline de oameni încât nici nu prea vezi nisipul. O consecinţă (nefericită?) a acestei atitudini este că fotografia de arhitectură devine o specie a fotografiei de produs.

Dacă pentru proprietari (după modelul agenţiilor de turism) lucrul poate fi înţeles şi convenţia acceptată – când oamenii au ceva de vândut derapajele etice sunt acceptate în cultura contemporană, nu-i aşa? – în cazul arhitecţilor atitudinea nu pare tocmai sănătoasă. De ce?? În primul rând pentru că îi plasează în categoria vânzătorilor fără scrupule şi cred că ar trebui să fie ceva mai mult decât atât, măcar în termeni de responsabilitate, dacă nu de moralitate. În al doilea rând, pentru că insistă într-o atitudine de autosuficienţă nepotrivită meseriei, care, cel puţin în teorie, obligă la preocupare serioasă pentru oameni şi nevoile lor de tot soiul. Această autosuficienţă îl face pe arhitect să se vadă mai degrabă ca un demiurg neînlănţuit care produce independent de micile determinări cotidiene. Fotografiile arhitecturii sale sunt obiect de contemplare estetică, catalizator de fiori artistici, pilule roz de catarsis şi nu descrieri cinstite ale unor construcţii în care vor vieţui oamenii. Este cred aici o moştenire romantică, o consecinţă a felului în care erau văzute profesiile ce implică creaţia în alte epoci. Fără să-şi dea probabil seama, prin imaginile proiectelor sale, arhitectul contemporan îşi construieşte o imagine uşor vetustă de artist rupt de oameni, autor de obiecte de artă montate pe piedestalul lumii. Cert e că încă prinde şi nimeni nu pare deranjat de ea. Dimpotrivă, e de-a drepul aspiraţională pentru tinerii profesionişti, care de multe ori îşi fotografiază proiectele în chipuri bizare, în unghiuri stranii din care nu înţelegi mare lucru. Speră desigur ca, astfel, valoarea lucrării să crească, dar e desigur o farsă care plasează arhitectul într-o atitudine de profundă falsitate faţă de cei cărora le vorbeşte.

Ca atare, îi invit pe arhitecţi – pentru viitoarele subiecte din revista igloo, fireşte – să includă în portofoliile de fotografii ale lucrărilor executate şi câteva poze în care prezenţa umană, pe cât posibil spontană, să fie parte a compoziţiei. Mi s-ar părea un mod important şi onest de a provoca testul realităţii unei clădiri şi o schimbare de atitudine care ar putea însemna o mai corectă raportare la propria meserie. Nemaivorbind de valoarea de document a unor asemenea fotografii, care ar permite urmărirea în timp a evoluţiei unei întregi game de variabile – atitudini, vestimentaţie, obiceiuri, moravuri etc.

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0