Fragment în avanpremieră din „Apocalipsa Domestică” de Bruno Andreșoiu

Fragmentul de mai jos face parte din povestirea Pisica, publicată în volumul Apocalipsa Domestică de Bruno Andreșoiu, cu ilustrații de Zamfira Andreșoiu.

PISICA

La sfârșitul vacanței de vară, B s-a trezit cu o pisică în familie. Întorși de la bunici, copiii n-au venit doar cu julituri în genunchi și pielea bronzată ca în fiecare an. Fusese, în mod evident, o conspirație domestică, complicitatea soției fiind nu doar evidentă, ci chiar mărturisită. Asta era, din dragoste pentru copii putea conviețui cu un animal pe care nu și-l dorise. Pisica era de fapt încă pui, mai exact ceva mic și gri și jigărit căruia, în plus, îi mai și puțea gura îngrozitor. Au citit pe net că ar putea fi un semn de paraziți intestinali, așa că au dus mâța urgent la veterinar, că oricum avea origini nesănătoase și urma să locuiască în aceeași casă cu ei. După câteva zile de tratament și cu proverbiala rezistență a speciei sale, jerpelitura și-a revenit și a început să capete proporții firești. Măscuța, numită astfel după desenele din blana de pe ceea ce copiii insistau să numească față, se pregătea să devină un membru cu drepturi depline al familiei.

Trebuie să spunem că lui B nu-i plăceau în mod particular pisicile. Nici nu le ura, nefiind un dog lover deci, implicit, cat hater, după inepta împărțire a lumii practicată de tristele figuri ale prostiei internaționale. Îl irita, dar în mod hilar, ca pe orice persoană cu țiglele pe casă, abundența pisicilor pe net, prin toate cotloanele posibile, și comenta uneori nivelul intelectual al postărilor. Dar nu prea des, că și asta i se părea prea mult. Era clar că nu avea acces la acea bucată de realitate populată de iubitorii extrovertiți de pisici și simțea că e bine așa. În lumea reală, prefera interacțiunile sporadice, bazate pe simpatii spontane. Știa câțiva cotoi simpatici prin cartier, cu care mai stătea de vorbă când îi întâlnea, fără să se dădea însă la efuziuni zaharoase. Nici el, nici ei, ceea ce i se părea că lasă lumea în firescul ei. Îi făcea plăcere să mai mângâie câte o pisică atunci când mergea în vizită pe la vreun amic, dar numai pe acelea care se arătau prietenoase, curioase, simpatice.

Așa a ajuns să observe însă că, mai nou, cam toată lumea are pisică (prieteni, colegi, vecini), observație care, făcută se pare și de ceilalți membri ai familiei, a fost la originea apariției animalului în spațiul sau locativ. Apucându-se, după o vizită în care fuseseră și copiii, să comenteze – sarcastic, crezuse el – pasiunea cunoscuților lui de a crește pisici, a ajuns să fie asaltat de rugămințile copiilor, care evident înțeleseseră pe dos sensul frazelor sale. Dar sunt așa de drăguțe! Noi de ce nu? Ne dorim și noi o pisică! Te rugăm tati/mami! Etc., etc. Cum nu s-a angajat în nicio promisiune, dar nici nu a refuzat vehement, lipsa lui de fermitate a fost luată drept o încuviințare tacită. De-aici și până la complotul în care au fost implicați și bunicii nu au mai fost decât un pas și două săptămâni de vacanță.

Pus cu tandră viclenie în fața faptului împlinit, singurul avantaj era că de-acum își putea continua și completa medi­tațiile asupra prezenței pisicilor în viața oamenilor cu observații directe, nemijlocite. Deși nu-și dorise neapărat asta. Conviețuirea nu a făcut decât să-i întărească intuiția unei fraude sentimentale de proporții. Pentru o persoană practică și fără deficit major de afectivitate, așa cum se considera B, era evident că a ține o pisică în apartament nu are niciun sens. Mai mult, e o relație reciproc păguboasă. Scoasă din mediul ei firesc de viață, pisica își pierde treptat instinctele și abilitățile, devenind doar un accesoriu al fantasmelor oamenilor. Din animal de pradă, devine animal de pluș. În primul rând, se îngrașă. Hrănită obsesiv în fiecare zi, mâncând prea mult și fără să depună niciun efort compensatoriu (pentru a-și procura hrana, desigur, că altminteri mâțele nu fac jogging), orice pisică de casă devine rapid supraponderală, ceea ce duce, probabil, la proverbiala lene și somn masiv. Așa sunt pisicile, dorm mult, e explicația tuturor celor care uită sau nu știu că digestia e un proces consumator de energie, mai ales la carnivore. Apoi, „trebuie” castrată. Tot din dragoste, firește. Păi nu se chinuie ea/el, nu miorlăie ca dracu’ când e în căl­duri? Hai, poate o lăsăm să facă un rând de pui, deși nu e cazul întotdeauna, apoi harșt! Păi la ce să se mai reproducă, nu sunt oricum prea multe? Și cu puii ce să faci, că toți prietenii au deja 2-3 bucăți? Să-i păstrezi, nu se poate, maximum unul, să-i dai n-ai cui, să-i omori nu ești în stare și nu se face, deci? La veterinar cu mama, către o afectuoasă, igienică infirmizare.

Dacă asta câștigă pisica, oamenii stau mult mai bine. Pri­mul lucru e contemplarea. E plăcut să observi un animal frumos care se preumblă prin preajma ta. Din punct de vedere estetic, e un câștig indiscutabil. Doar că animalul ăsta frumos se și cacă. Zilnic. Pestilențial. Și tu trebuie să strângi, că cei mici au tendința să uite. Apoi afecțiunea. Aici e de-a dreptul înduioșător cum iubitorii de pisici insistă să vadă relații de reciprocă iubire acolo unde nu este decât comoditate și interes din partea animalului. B se uitase întodeauna la posesorii de pisici ca la niște șomeri afectivi: nu au serviciu permanent în domeniul iubirii și atunci au vreme și e aproape necesar să-și cheltuiască ceva din energia neconsumată pe animale. Aici, B s-a ferit să-și comunice observațiile, că era teren minat. Copiii iubeau declarativ pisica, dacă iubire se chema sentimentul ăsta manifestat printr-o joacă la limita torturii, de o parte, acceptat cu un stoicism explicabil doar prin recunoștința burții, de cealaltă. În plus, relația asta bizară, vine cu un preț. Bobițe, nisip, litieră, veterinar, tratamente, accesorii, nimic prea scump, dar constant. Cușcă de transport pentru plimbat pe ici pe colo, complicații când se pleacă în vacanțe etc. Investiție într-o jucărie vie. A cheltui și a te ocupa cu ceva ce nu-ți întoarce decât bucurii impalpabile – estetice sau de afecțiune (de fapt constante letargii digestive interpretate sentimental), pare să se înscrie în definiția luxului, dar un lux meschin, la îndemână, lipsit de glorie. De aceea, pentru el, posesia unei pisici (lăsând aici liberă celebra nuanță că nu omul posedă o pisică, ci invers) ținea mai degrabă de registrul ticăloșiei. Una minoră, benignă probabil, dar nu mai puțin insidioasă, ca orice ticăloșie care se respectă. Din partea pisicii, tranzacțio­narea libertății pe satisfacerea nevoilor de bază nu prea poate fi citită în cheie nobilă, iar pentru oameni (în maniere diferite, adulți și copii deopotrivă) transformarea unui animal într-o jucărie prin deturnarea de la scopurile naturii sale e de-a dreptul mârșav. Cel puțin așa considera B, în răspăr cu majo­ritatea contemporanilor săi, desigur.

Extinderea observațiilor sale domestice la vasta comunitate de posesori de pisici nu făcea decât să-i întărească impresiile formulate în mic. Și să le îmbogățească cu diverse alte ingrediente de tip mimetism formal, influențe caracteriologice etc. B auzise – și nu doar din 101 dalmațieni-i lui Disney – că despre posesorii de animale care se iau prea în serios se spune că ajung, printr-o tainică osmoză, să preia din caracteristicile acestora. Evident, nu-și bătuse vreodată capul să verifice afirmația. Devenit, prin posesie directă, mult mai preocupat de subiect, mimetismele – fizice sau de caracter – începuseră să-i sară în ochi în ultima vreme. Șeful lui scorțos și plin de el avea un motan pe măsură – arogant și neprietenos, plin de ifose de parcă ar fi fost cel puțin liderul tuturor pisicilor din cartier. De altfel, îl și botezase Putin. Contabila grăsuță și plină de inele pe degete avea trei pisici, toate ca niște bile acoperite cu blană, lente și pofticioase probabil, deși astea nu rezulta neapărat din pozele pe care le ținea pe birou. Prietenul lui de o viață, M, care căzuse și el în aceeași capcană a copiilor, dar cu mai mult timp în urmă, avea o pisică ce semăna leit cu nevastă-sa: frumoasă, perfidă, egocentrică. Așa că acum își observa, amuzat și poate un pic alarmat, în paralel mâța și familia, atent la orice nuanță ce ar fi anunțat o transformare în partea umană. Că despre eventualele modificări de caracter din cealaltă parte i se cam rupea.

Pe scurt, pisica era acolo, deja bine încastrată în mecanismele familiei, jucărie vie și suport de meditații în același timp. Și, deși îi trecuse adesea prin cap, era imposibil de renunțat la ea fără drame domestice, cu siguranță mult mai neplăcute decât prezența impostorului cu blană. Familia sa părea să se fi instalat într-o relație care se va sfârși numai cu firescul final biologic al celui mai puțin longeviv dintre ei. Măscuța, spera, bazat pe toate statisticile din lume, B. Pe scurt, oamenii și pisica s-au obișnuit unii cu alții și conviețuirea curgea lin, așa cum se întâmplă de obicei cu aceste animale suficient de deștepte pentru a ști că efuziunile exagerate tocesc sentimentele și răbdarea. Păstrând deci o profilactică distanță afectivă, Măscuța își asigura o viață liniștită și îmbelșugată.

Cu atât mai mare a fost deci surpriza dispariției sale. Mai ales că nu mai lipsise niciodată, așa cum se mai întâmplă cu pisicile. De călduri și voiaje nupțiale nu putea fi vorba, căci fusese castrată. Nimeni nu înțelegea nimic. Au căutat temeinic în toată casa – uneori se ascundea prin dulapuri și nu ieșea decât când avea chef –, apoi prin cartier, umplând câteva zile aleile de pis-pis-uri stridente și inutile. Faptul că locuiau la etajul 2 și nu aveau balconul închis fusese, de când apăruse Măscuța, un subiect de stres și dispute, cărora B le ținuse piept cu îndârjire: Nu, n-o să închidem balconul ca să nu sară pi­sica! Acum, fermitatea i se spărgea în cap. Sigur a sărit peste balustradă și a lovit-o vreo mașină sau a omorât-o vreun câine! erau reproșurile indirecte pe care se plictisise să le tot audă. Dincolo de reproșuri, disperarea sinceră a copiilor era singurul lucru care umbrea satisfacția secretă a lui B de a fi scăpat de acest membru al clanului. După vreo săptămână, situația părea să fie limpede. Era prea târziu să mai apară și prea devreme să fie înlocuită. Urma, deci, o perioadă liniștită.

După încă vreo săptămână, fără să-i anunțe pe ceilalți, B s-a apucat să strângă accesoriile pisicii, care populau, în sezonul cald, balconul. Când a luat litiera – plină de nisip curat – a observat după aparatul de aer condiționat câteva smo­curi de blană gri, ca niște urme de năpârlire. Aplecându-se mai bine, a văzut parcă și niște urme arămii ce păreau pete de sânge închegat, dar nimic care să-l pună serios pe gânduri. Știa că pisica se mai cuibărea lângă compresorul care vara mergea practic non-stop, călduț și torcător, așa că probabil se rănise ușor, cândva, agățându-se de vreo tablă. Evident, nu le-a spus nimic copiilor sau soției, atent să nu mai râcâie rana dispariției, care se închidea încet, încet.

Oricum, de când cu dispariția pisicii, în familie se strecurase parcă o răceală nefirească, un soi de distanță reciprocă între membrii echipei. Pasionat de fizică cuantică, B o tradusese într-o metaforă specifică. Crescuseră parcă distanțele între particulele elementare ale familiei sale: protonul și neutronul (sau patroana și neutrul om, cum obișnuiau ei să-și zică, din dragoste, mai demult) se întorseseră cu spatele unul la celălalt, respingându-se ușor, în timp ce cuplul de electroni care gravitau în jurul lor își redusese viteza, mărind binișor distanța. Într-o traducere mai omenească, pe care B a evitat să o formuleze totuși, soția și copiii o cam luaseră razna. Deveniseră letargici, dezinteresați parcă de orice, fără vlagă și chef de viață. Nici nu prea mai vorbeau unii cu alții, refugiindu-se fiecare în camera lui, iar B nu putea interpreta tăcerea lor decât ca pe un reproș la neînchiderea balconului și, implicit, la plecarea pisicii.

Situația se prelungea neverosimil – cât dracu’ să stai supărat pentru că a dispărut o pisică?, se gândea, insensibil, B, dar lucrurile erau clare, așa că o îngrijorare concretă a luat locul preocupărilor vagi. În ciuda asigurărilor că sunt bine și că nu-i doare nimic, B i-a cărat pe toți la medicul de familie, care le-a recomandat un set clasic de analize. Rezultatele nu au confirmat îngrijorarea, dimpotrivă, toți trei păreau mai sănătoși decât fuseseră vreodată. Toți indicatorii măsurați erau în parametri optimi, unii depășind chiar, în bine, standardele. Deși aproape liniștit din punct de vedere medical (fiind totuși un set de analize de bază, era posibil ca eventualele afecțiuni să fie localizate în zone neexplorate), preocuparea legată de comportamentul copiilor și soției rămăsese intactă. A continuat, prin urmare, să-i observe cu mai multă grijă, atent la tot felul de detalii cărora pe vremuri nu le dădea prea mare importanță. […]

Continuarea, alături de alte 9 povești aproape plauzibile, în Apocalipsa Domestică.