Garajul de mall
Mă gândesc că oricine citește ăste rânduri și-a băgat cel puțin o dată piciorul sau măcar roata în subiectul meu de astăzi. Pentru eventualii fericiți care totuși nu au făcut-o, dați-mi voie să încep prin a preciza termenii. Îi voi lua pe rând, în ordinea inversă a numerelor de pe tricouri.
Mall-ul, știe oricine, reprezintă forma construită a asaltului (probabil) decisiv al comerțului asupra orașului. Descendent pe linie paternă al bazarului oriental, el trădează o genealogie plină de mezalianțe, din care nu vor fi lipsit curvele cu pretenții, parveniții semianalfabeți și, poate, ceva vlăstare scăpătate. În ciuda arborelui suspect (sau poate tocmai de-asta!?) mall-ul drenează o tot mai numeroasă populație consumistă, îndeobște urbană, succesul și chiar existența sa depinzând în mod direct proporțional de aceasta. Concurența tot mai feroce face ca amestecul interior de magazine și crâșme să trebuiască mai nou dublat de funcțiuni colaterale (lucrative și ele, bineînțeles) și de un spațiu interior ticluit astfel încât să atragă și să țină cumpărătorul captiv cât mai mult timp. Cu alte cuvinte, agent nesecret al dubaizării orașelor normale, mall-ul își recrutează clientela și printr-o hedonistă risipă de scenografie arhitecturală interioară și exterioară. Fiind la bază doar o hală de dimensiuni gigantice, de obicei ieșită din scara orașului, mall-ul trebuie îmbrăcat în materiale care să-i disimuleze acromegalia și, mai mult, să-l facă dezirabil hoardelor în rut comercial. Intrările sunt în special elaborate, risipa de lubrifianți din ca tegoria material lucitor, sticla și lumina nefiind niciodată prea mari, pentru că pe-acolo se produce penetrarea. Dar și spațiul exterior din imediata vecinătate a intrărilor se cere amenajat în piațete vizual, tactil și, de ce nu?, olfactiv atractive, adică atent iluminate, pavate și curățate, ca să faciliteze alunecarea cumpărătorului pedestru către orificiul vorace.
Toate bune și uneori chiar frumoase, numai că la mall nu se ajunge numai pe jos, sau cu mijloacele supraterane de transport public care te lasă în piațetele de mai sus. O mare, foarte mare (sigur există pe undeva statistici care relevă, procentual, chestiunea) parte a publicului cumpărător se deplasează cu mașina personală. Pentru aceasta, proprietarii de mall (împinși de la spate de normele urbanistice) au grijă să prevadă locuri de parcare, teoretic multe, dar mereu insuficiente în weekend-urile mohorâte de iarnă, ca să nu ne amintim de zilele premergătoare Crăciunului. Când mall-ul o joacă periurban, cum îi șade mai bine, terenul nefiind aberant de scump, multe din locurile de parcare sunt dispuse pe-afară, de jur-împrejurul construcției. Când însă monstrul lacom se găsește în mijlocul orașului, cum tot mai frecvent se întâmplă, parcările nu mai pot fi puse altundeva decât în subsolurile clădirii, pe un număr adesea neverosimil de niveluri subterane. Și iată-ne ajunși în sfârșit și la subiectul din titlu.
Spre deosebire de spațiile comerciale de la nivelul străzii, garajul subteran beneficiază de un cu totul alt tratament arhitectural, nivelul acestuia situându-se undeva între foarte puțin și aproape deloc. Lăsat de obicei nefinisat, cu pereți și stâlpi din beton aparent (slavă Domnului că încă se poartă), cu tavanele străbătute de autostrăzi de cabluri și conducte la vedere, fără trotuare sau alei pietonale, estetica garajului pendulează periculos între hala abandonată și vulcanizarea de sat. În favoarea celei din urmă joacă un rol și mirosul specific. Cei care comit inevitabila imprudența de a-l accesa, după ce părăsesc mașina trebuie să se deplaseze dibaci, cu viteză și precauție către intrarea joasă a magazinului propriu-zis, printre mașini în mișcare și muzică delicată, ferind din când în când capul de picăturile suspecte ce scapă incontinenței țevilor neprotejate. Sigur, ne-am obișnuit cu asta și ajungem să o tratăm ca pe o mică mizerie inevitabilă, ca o migrenă trecătoare, o diaree asumată pentru un exces de cireșe, o rudă de la țară în vizită anuală etc. Dar oare chiar e cazul? Să acceptăm adică mizeria, să ni se pară normal sau chiar să ne bucurăm prostește că am găsit un loc de parcare neploios în zilele de spleen urban sau când trebuie să ne cumpărăm șlapi și lego? Să nu ne mire sau irite faptul că între garaj și mall e o diferență de calitate a spațiului ca între closetul din curte din satele Olteniei de sud și holul de onoare de la Peleș? Sau poate că parcursul e un fel de inițiere: așa cum trebuie să mori simbolic pentru a trece în alt palier existențial, trebuie să treci prin jeg ca să înțelegi valoarea curățeniei.
Ceva nu îmi pare tocmai logic. Se investește semnificativ în jucării estetice pentru atragerea clienților pedeștri și foarte puțin pentru cei motorizați, deși cei din urmă ar trebui, măcar teoretic, să fie ceva mai importanți comercial fie și numai pentru că au un portbagaj pe care să-l umple. Și totuși… Să fie oare mall-ul încă o metaforă a parvenitului, a impostorului care crede că numai ce se vede (la suprafață) e important? Sau, într-o formulare mai modernă, se consideră, cost wisely, că structura de beton a subsolului a costat deja prea mult pentru niște mașini, ca să-ți mai bați capul și portofelul și cu alte finisaje? Sau că spațiul cu atâta efort smuls pământului trebuie utilizat la sânge pentru parcare și nu are sens să-l risipești pe fițe de confort minimal (trotuare, protecție vizuală a mațelor clădirii etc.) că e doar un spațiu de tranzit? Poate.
Cert e că între locul de parcare al mașinii, de, uneori, multe zeci de mii de bani și intrarea cea cu gresie sclipitoare în magazin se întinde un teritoriu cenușiu și insalubru, adesea confuzant, căci cifrele de pe pereții gri nu sunt întotdeauna repere suficiente. Pentru mine, cine nu s-a rătăcit măcar o dată în parcările subterane e un fel de semizeu, eu fiind de mai multe ori la un pas de a chema poliția că mi s-a furat mașina, pe care am găsit-o ulterior la alt nivel sau altă literă…
Mă revoltă așadar că posesoarele de Cayenne alb (generic vorbind, deci no offence, desigur) nu sesizează odată cu mine discriminarea la care sunt supuse și nu protestează energic întru o mai atentă amenajare a garajelor subterane. Cât o să mai accepte lipsa benzilor transportoare de la mașină la intrarea în magazin, a garderobei, valet parking-ului și a pavajului cu piatră naturală? Cât despre mine, de fiecare dată când parchez sub vreun mall, nu pot să nu mă gândesc că cea mai potrivită metaforă descriptivă a ansamblului este o gagică tunată, îmbrăcată sclipitor spre penal, dar cu lenjeria interioară (Hagi dixit) ieftină, ruptă și jegoasă. Și să mă întreb: ce dracu’ caut aici?!