Geometria valului: Centrul Paul Klee

Oare şi voi vă întrebaţi care anume dintre lecţiile predate de Paul Klee la Bauhaus să-l fi agăţat şi inspirat pe Renzo Piano în proiectarea Centrului din Berna?

Text: Oana Tănase
Foto: © Zentrum Paul Klee

Posibile răspunsuri aflăm dintr-un recent interviu acordat de arhitect: natura şi pământul, ironia şi drama ori chiar toate laolaltă! Eu una nu aş trece însă prea uşor cu vederea nici rolul muzicii în această chimie a relaţiei dintre fiul unui profesor de muzică – un artist vizual a cărui ambiţie fusese în copilărie să devină violonist şi pentru care armonia va fi de căutat în primul rând în sunet (dar şi în mariaj, Paul Klee căsătorindu-se cu pianista Lily Stumpf) – şi un arhitect în al cărui repertorium putem număra, dincolo de spaţiile dedicate artei şi expoziţiilor, şi sălile de concerte din Paris, Veneţia, Berlin şi Roma.

Deşi colecţia sa numără peste patru mii de lucrări, Centrul Paul Klee nu s-a dorit nicidecum a fi doar un simplu muzeu monografic, ci, mai mult, un spaţiu contemporan în care studiul şi libertatea experimentului să poată produce noi forme de prezentare ale creaţiei artistice, fie că este vorba de arte vizuale, muzică ori teatru. Încă de la primele schiţe realizate în 2000, ambiţia proiectului a fost aceea de a ridica ansamblul arhitectural la statutul de „landscape sculpture“, căci, potrivit spuselor lui Renzo Piano, chiar din geografia locului ales s-a născut şi inspiraţia. Cele trei structuri „în val“, ce respectă principiile unei compoziţii clasice, sunt extrem generoase ca dimensiuni (faţada de sticlă depăşeşte 150 metri, cu un fronton central de 19 metri înălţime), astfel încât, din viteza autostrăzii care taie în imediata apropiere peisajul, întreaga imagine se compune după chipul unor dealuri misterios tensionate.

Las deoparte cifrele şi detaliile (ecologice, financiare şi tehnice) privitoare la construcţia unei astfel de structuri de acoperire (bazată pe principiile de construcţie ale vechilor vase maritime), pentru a vă atrage atenţia că, dincolo de performanţa inginerească ori dincolo de arabescul inventivităţii, soluţia arhitecturală trebuia să răspundă unor condiţii proprii acestui muzeu: de exemplu, intensitatea luminii recomandată de restauratorii şi conservatorii lucrărilor lui Paul Klee nu trebuie să depăşească 50-100 lux, iar temperatura interioară constantă trebuie să se încadreze între 23-21 de grade Celsius. Design-ul de interior a urmărit cu precizie aceşti parametri, precum şi discursul curatorial al întregului spaţiu, organizat în secţiuni distincte, potrivit principiilor monografice (conform unui traseu cronologic), interdisciplinare (pentru a face mai uşor vizibil un întreg câmp de activităţi creative), topografice (ca dialog activ între zonele de interes major şi cele „insulare“, efemere), arhitecturale şi scenografice. „Câmpul“ central presupune spaţiul de recepţie, zona de discuţii, un auditorium de patru sute de locuri şi spaţii destinate pedagogiei artistice; colecţia Paul Klee şi galeria expoziţiilor temporare sunt găzduite de „câmpul“ mijlociu, iar mezinul familiei ascunde centrul de studiu şi birourile