Hai iu iu NU hey you you – Maria Tănase, mulier duplex, mulier remix
Omagiile pentru Pasărea Măiastră a cântecului nostru popular continuă şi în acest an, iar TIFF-ul a fost o scenă propice pentru varii tributuri ale artiştilor de azi – spectacolul „Hai iu iu NU hey you you” pus în scenă de Radu Afrim mi-a racordat experienţa festivalieră la un etos românesc aparte, cu care am vibrat mai mult ca în oricare alt an. Poate şi pentru că Maria Tănase este printre puţinele „valori” care leagă viguros cuvântul de simbol, într-o mare baltă de altele ce nu contribuie decât la jupuirea lui de orice semnificaţie reală.
Show-ul lui Afrim este rezultatul unui atelier de creaţie din cadrul Galei HOP care, sub egida UNITER, descoperea un cârd de talente proaspete, başca deloc afone, anul trecut, în octombrie. Un concert de remix-uri mai mult decât o piesă, scheletul lui Hai iu iu… se înscrie în curentul, foarte pe val de altfel, al spectacolelor ce retrasează linia clasică în format schiţo-staccato. Însă, dacă unele cad în vodevil, căutând prin comicării emblemele nobleţii pierdute de homo technologicus, Afrim potenţează doar un trandafir sălbatic care nu a pălit niciodată, în propriul lui ecosistem muzical. Ba mai mult, redescoperă o Maria Tănase „sustenabilă” în prezentul nostru diluat de playback şi spurcat de manele, prin aportul, da, şi tehnologic, al aranjorului Vlaicu Golcea.
Pe scena Casei Culturale a Studenţilor din Cluj, sentimentalul şi sexualul s-au succedat şi s-au completat, întrepătrunse într-o coregrafie când senzuală, când drăcească marca Andrea Gavriliu, Ioana Marchidan şi Judith State. După un gong dat de o Maia Morgenstern mai îndârjită şi guturală ca oricând, tinerele actriţe HOP au îngenuncheat celălalt sex, marginalizat în mare sau redus la goliciune butaforică, pe ritmurile unei compilaţii de remixuri cu accente electronice şi live vocals. Dacă nu tuturor silfidelor care s-au perindat, felin sau glacial, pe scenă le-a reuşit umplerea spaţiului cu ecouri tumultuoase ca viaţa Mariei, din când în când, estetica cu parfum de războinică s-a dedublat prin proiecţii de chipuri călite, cu zâmbete zădărnicite şi ochi vulcanici, surprinse anterior de Adi Bulboacă în dans nebun sau în plină, încărcată pândă. Şi când substratul digital injectat de başii lui Golcea degenera finalmente într-o bacchanalie săltăreaţă – un club încropit ad-hoc pe scenă – mă gândeam că, la fel ca holograma lui Michael probabil, Maria 2.0 a detonat ceva în inimile noastre.
