Hai să emigrăm în Canada…
Deturnând uşor refrenul celor de la Vama Veche un pic mai la nord, urcând chiar şi pe contrasens pe şoseaua tăiată de însuşi preşedintele plenipotenţiar al divanelor, rusul Kiseleff, undeva pe dreapta, încolţită de reprezentanţa celor mai întinse gubernii şi de emanaţii socialişti autohtoni, se delimitează 1 500 de mp de pământ canadian.
Desigur, o metaforă, dar mai degrabă o interfaţă între doritorul român de realizare dincolo de graniţe şi patria adoptivă. Dacă pe unii îi atrage în primul rând PIB-ul Terra Novei, pe alţii, mai sensibili la frumos, îi convinge această primă poartă către o lume mai bună. Poarta este o clădire care încearcă să ipostazieze o anumită scară şi monumentalitate demne de o reprezentanţă oficială, fără a abuza de dimensiuni.
Limitările impuse de certificatul de urbanism, atât în înălţime, cât şi în retragerile faţă de şosea, nu au fost neapărat coercitive, ci au generat un concept spaţial care abordează relaţia dintre sit şi clădire într-o altă paradigmă. Cum limitările sunt deasupra cotei 0, iar cerinţele funcţionale ale proiectului erau mai ample decât prevedeau scriptele, s-a reluat procedeul de dezvoltare în adâncime a spaţiilor de reprezentare. Singurul indiciu este peretele dublu de sticlă care incorporează accesul public spre departamentul de imigraţie. Acesta a ocupat întregul subsol al clădirii, iar parcursul până aici e echivalentul unei adevărate coborâri la iadul documentelor necesare şi al formularelor de completat. Dacă viza ştampilată pe filele rozalii ale paşaportului poate la un moment dat însemna, în ordine simbolică, „luminiţa de la capătul tunelului”, luminatorul adiacent curţii aflată deasupra revelă puterea naturală a luminii. Retragerea dinspre şoseaua Kiseleff a acoperişului acestui subsol a întruchipat potrivit curtea de onoare a ambasadei, astfel încât accesul auto este permis până în faţa uşii holului principal. Amplasat în lungul laturii estice, holul are o înălţime dublă, traversată de o pasarelă de sticlă până la biblioteca primului nivel. Spaţiu important chiar şi într-o ambasadă, biblioteca, situată între golul holului şi peretele de vest, e semnalată pe faţada opacă printr-o tăietură orizontală. Restul funcţiunilor se desfăşoară departe de ochi şi de lentilele aparatului de fotografiat, pe încă două niveluri, culminând cu un penthouse retras, dar închinat recepţiilor şi protocolului. Căci de unde altundeva se poate vedea Bucureştiul vârfurilor de copaci dacă nu de la ultimul nivel?
Redactarea interiorului îşi asumă protocolul unei astfel de destinaţii, lambriul de lemn al holului, plafonul de sticlă şi pardoseala calcaroasă neîmpietându-l. Singura licenţă, în sens spectacular, o comit cele trei faţade învelite în panouri de cupru aflate în plină oxidare, a căror cecitate e întreruptă doar de deschiderile biroului şi ale terasei. Sudul bătut de soare este rezolvat cu brise-soleiuri de sticlă.
Dacă Labradorul ar fi avut pe vremea lui Apolodor ambasadă, sigur nu ar mai fi rătăcit peste mări şi ţări în căutarea fraţilor de care îi era atât de dor…