fbpx

Haidem să Urlaţi

Dat fiind că o promisiune e, ca să zic aşa, cel puţin sacră pentru noi, revenim cu indicaţiile de părăsit asfaltul oraşului pentru ceva mai puţin asfalt, şi oricum încadrat de peisaje fără blocuri şi aer mai curat. În octombrie, atraşi de diversele forme de agregare ale sucului de struguri – must, tulburel, vin, rachiu etc. – ne-am gândit să vă sugerăm o variantă înconjurată de podgorii, căci, vorba fabulei, degeaba găsim locuri frumoase, dacă strugurii nu sunt copţi. Prin urmare, vulpiţelor, lăsaţi-vă pe mâna noastră, că ne-am ridicat pe vârfuri şi am ajuns, ba am mai şi gustat pentru dumneavoastră.

Text: Bruno Andreşoiu

Haidem să Urlaţi

Ceva mai sus de Ploieşti, cam paralel cu munţii, se găseşte ceea ce marile creiere ale turismului românesc au numit drumul vinului (Prahova). Paternitatea fiindu-i atribuită ministrului Agathon (tristă mama a avortatului parc Dracula), chestiunea ne trezeşte dintru început ceva suspiciuni, deşi în cazul acesta drumul chiar există. Atât cât poate există ceva ce nu are trup şi vreo identitate clară, ci numai nişte repere străine după care a fost copiat. De fapt, acest drum al vinului e un concept ubicuu, întrucât fiecare judeţ care are ceva podgorii şi-a ticluit un asemenea traseu care şerpuieşte printre crame. Mărturisesc că nu am observat prea bine utilitatea practică a conceptului, dincolo de GAL-urile formate pe traseu pentru mai simpla prăduire a finanţărilor europene. În sfârşit, să nu fim cârcotaşi, avem şi noi drumurile noastre bahice trecute pe hartă şi asta poate fi privită atât ca o ilustrare simbolică a mersului ondulat al consumatorului masiv, dar şi ca un traseu ecumenic închinat Dumnezeului beţivilor. Noi, atraşi după cum ştiţi de numele puternice, am ales să ne închinăm pentru început la Urlaţi, la care se ajunge tiptil trecând prin Valea Călugărească, unde cine are noroc poate prinde târgul de profil, respectiv Sărbătoarea Vinului, o românească încropeală în buza străzii, dar doldora de produse „du terroir”. Recte must de toate felurile, pastrame şi cârnaţi de oaie, brânză de burduf, vin nenumărat şi alte asemenea cu impact mare asupra ficatului.

Destinaţia noastră se numeşte Conacul dintre vii, o „structură turistică cu ofertă pur ecologică”, după cum se autodefineşte, adică un conac interbelic de factură neoromânească restaurat şi reamenajat în hotel de 22 de camere. Adică nici prea mare nici prea mic, adaptat atât escapadelor de cuplu, cât şi nunţilor nu prea mari sau teambuilding-urilor in style.

Haidem să Urlaţi

Proiectul ticluit şi îngrijit de arhitectul Nicolae Grama redă conacului aspectul său de odinioară, cu un touch de design adaptat contextului. Materialele naturale sunt la ele acasă (vezi opţiunea explicită pentru ecologic), parte din cele vechi fiind recuperate şi puse în operă în context actual (cărămizi, grinzi din lemn etc.). Efectul final este unul plăcut, relaxant, cu note nostalgice, perfect adaptat lentelor îmbibări cu vin de soi, taclale, taifasului.

Haidem să Urlaţi

Haidem să Urlaţi

Haidem să Urlaţi

Ca la orice lucru bun însă, nu aş vrea să credeţi că la Conacul dintre vii se ajunge prea uşor. Până la indicatoarele discrete care îţi semnalizează direcţia, dacă nu ai un GPS foarte performant care să conţină strada Valea Bobului, trebuie să te bazezi pe indicaţiile localnicilor care pe mine m-au făcut să descopăr multe alte locuri, inclusiv plăcute, ale Urlaţiului.

Vorbind despre celelalte locuri plăcute, musai trebuie început cu Conacul Bellu, vechea reşedinţă a familiei care a dat şi terenul şi numele celui mai celebru cimitir bucureştean. Construit în a două jumătate a sec. XIX, în ceea ce presa de pseudo-specialitate numeşte vechi stil românesc, adică un amestec de arhitectură populară şi compoziţie cultă, conacul, amplasat pe vârful unui deal este astăzi muzeu de artă plastică şi decorativă, etnografie, artă orientală, cărţi rare.

Haidem să Urlaţi

Crama propune, printre butiile (goale) de vin o expoziţie de scule tradiţionale de dogărie şi vinificaţie, iar o altă cameră conţine un lapidariu, iar pietrele ce nu au mai încăput decorează curtea şi constituie suport şi fundal pentru poze romantice.

Haidem să Urlaţi

Haidem să Urlaţi

Haidem să Urlaţi

Căci, aşa cum Arcul de Triumf a devenit destinaţie de nunţi la miez de noapte pentru bucureşteni, conacul Bellu pare a fi locul predilect de poze cu parfum de epocă pentru nuntaşii zonei.
Afectat de cutremurele succesive ale secolului trecut, clădirea a beneficiat de o restaurare serioasă încheiată cu câţiva ani în urmă, ce i-a redat aspectul iniţial. Locul este extrem de pitoresc şi merită cu prisosinţă un popas, respectiv cine îl evită e papagal. Informaţii suplimentare despre ansamblu şi mai multe fotografii sunt de găsit în albumul 15re, publicat de noi în 2012.

Plecând de la Bellu, cu ceva indicaţii de la vorbitorii nativi, se ajunge destul de simplu la alt conac, cu nume mult mai local, recte Urlăţeanu. Conacul Urlăţeanu, recuperat şi aproximativ restaurat de cei cu cramele Hallewood, este încă un loc de plăcut popas şi degustare pe dealurile Urlaţilor. Construit în 1922 în nota neoromânească a epocii, conacul adăposteşte astăzi două saloane de degustare şi o cramă funcţională, în care neofiţii, însoţiţi de ghizii locului, pot face primii paşi pe drumul fabricării vinului. Un magazin cu vinurile Hallewood şi nu numai stă la dispoziţia celor care nu s-au gândit să-şi rezerve loc la masă pentru a le degusta in situ.

Haidem să Urlaţi

Haidem să Urlaţi

Cum e meniul nu vă pot spune că n-am fost băiat organizat şi nu mi-am făcut rezervare, dar nu sună rău. În paranteză, mă întreb cum faci dacă vrei să execuţi o degustare serioasă, că de-acolo şi până la Conacul dintre vii unde eşti cazat, drumul nu e puţin? Nu bei tu, nu bea partenera? Nu prea mi se adună…

Să lăsăm însă locurile de pierzanie şi să ne ocupăm şi de cele ale spiritului, deşi linie de clară demarcaţie nu ştiu să existe.
La ieşirea din Urlaţi către Vărbila, semn al aculturaţiei sub imperiul căreia se găseşte însuşi drumul vinului, aflăm biserica din lemn a mănăstirii Jercălăi. De ce aculturaţie?, pentru că este vorba de o bisericuţă transilvană din lemn, construită prin 1731 în satul Luieriu, de meşteri populari din Mureş.

Haidem să Urlaţi

Mutată la un moment dat la Topliţa, biserica a fost văzută de regina Maria şi remutată, în 1928, la Bran. Ultimul drum, cel puţin până azi, îl face biserica în septembrie 1956, când este adusă pe amplasamentul actual, acela al unei biserici mai vechi, din care nu a rămas nimic vizibil (poate crucea din piatră?). Obiectul este foarte graţios, cu turla sa neaşteptat de înaltă pentru zona în care se află astăzi, iar chertările în stâlpii pridvorului atestă destinaţiile diverse ale acestora de-a lungul vremii.
Consolele în dinţi de fierăstrău şi grinzile curbe sunt o dovadă de virtuozitate populară în prelucrarea lemnului, iar decorarea cosoroabei (grinda longitudinală pe care se sprijină acoperişul) este un poem mioritic în sine. Straniu e că, în ciuda absenţei oricărei linii drepte şi exactităţi constructive, biserica transmite o binecuvântată stare de echilibru şi bine, semn probabil că întâlnirea cu Dumnezeu nu ţine de geometrie. Numai stâlpii strunjiţi penibil ai pridvorului fac notă discordantă, dar nu reuşesc să enerveze prea tare, aşa că nici nu-i menţionez.

Ar mai merita un ocol Biserica Galbenă, monument istoric de sec. XVIII, cândva biserică de mănăstire, astăzi biserica de mir a cartierului Arioneştii Noi, deci chiar în Urlaţi, precum şi bisericuţa din lemn din Valea Seman, la vreo şapte kilometri de la intrarea în oraş.

Haidem să Urlaţi

Iubitorilor de plimbări pitoreşti le recomand Valea Nucetului, o stradă sau zonă sau fostă localitate distinctă, nu ştiu exact, care păstrează încă ceva obiecte de arhitectură populară şi aerul patriarhal aferent, precum şi o biserică pe cale de a se ruina definitiv. Când am ajuns eu pe-acolo, biserica în paragină era străjuită de trei personaje mitice, în căutare de miracol – baba, curva şi infirma – şi deci cu totul adecvate locului. Norocoşii poate că le-or mai prinde şi altădată, de nu s-or fi vindecat între timp.

Haidem să Urlaţi

Deşi n-am încercat că n-am ajuns pregătit, se pare că zona este o destinaţie foarte potrivită pentru ciclism. Prin eforturile Cycling România cicloturismul a ajuns pe agenda autorităţilor şi GAL-urilor locale, care au început să-şi bată puţin capul pentru identificarea şi marcarea unor trasee respectabile. Există deja poveşti entuziaste despre plimbări prin pădurea Vărbila şi printre dealurile cu, teoretic, podgorii ale Urlaţilor. Neparticipând, nu pot pentru ca să le confirm, dar consimt la sentimentele oamenilor care au făcut-o şi, prin urmare, vă recomand şi dumneavoastră.

Haidem să Urlaţi

Altminteri, deşi n-aş vrea să închei într-o notă prea pesimistă, dealurile Urlaţilor atestă şi ele lenea profundă care guvernează vajnicul popor român. Dealurile cândva lacome de vii sunt în mare parte într-o paragină deprimantă, populate ici-colo de sonde de petrol şi saivane de oi. Cu siguranţă mai pitoresc decât viile aliniate şi îngrijite, dar într-o notă de spleen romantic de cea mai lamartiniană factură. Terasamentele sunt năpădite de buruieni şi copaci printre care se mai văd butucii negri şi uscaţi rămaşi probabil din vremuri de tristă amintire, cu hărnicie obligatorie. Optimist vorbind, putem spune că zona are încă un mare potenţial de producţie viticolă neexploatat. La mai mare!

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0