fbpx


White November igloo

Hala Matache la baionetă

Text: Bruno Andreşoiu

Săptămâna trecută (25.03 – 01.04 2013 n.r.) s-au inflamat din nou spiritele pentru Hala Matache. Motivul? Decizia primăriei de a nu-şi mai respecta angajamentele (de a păstra şi restaura pe poziţie Hala Matache, conform unui proiect propus de societatea civilă) şi a-şi vedea de propria agendă în reconfigurarea zonei respective. Cum, pe de o parte, n-am urmărit în detaliu desfăşurarea luptelor şi, pe de alta, între momentul în care scriu acest articol şi cel în care va apărea e posibil să se mai ivească elemente noi, voi încerca să mă refer numai la lucrurile de principiu pe care situaţia ni le pune pe tava flambată.

Nu voi începe cu un rezumat al situaţiei, că îmi închipui că toţi cei cărora le va pica în mână acest articol ştiu despre ce e vorba. Nici nu voi formula păreri despre mutare sau nemutare, restaurare sau demolare, bulevard sau nebulevard prin inima cartierului, că lucrurile au tot fost spuse şi răspuse, cu studii şi proiecte în ambele direcţii. Aş prefera să rămân, de data asta, în teritoriul vag de pe câmpul de bătălie dintre tabere, propunând câteva perspective asupra şi posibile căi de înţelegere ale imposibilităţii păcii. Căci, deşi sper să nu vorbesc cu păcat, o pace convenabilă ambelor părţi nu mai pare astăzi posibilă.

Hala Matache la baionetă

1. diferenţa de miză

Pentru a înţelege disponibilităţile şi determinarea unei tabere angajate în luptă, trebuie mai întâi înţeleasă miza încleştării. În cazul acesta, avem pe de o parte Primăria, instituţie masivă şi serioasă pe hârtie, în fapt o gaşcă de băieţi cu puţine scrupule, puşi pe căpătuială sau datori celor care i-au montat în funcţii. Pentru aceştia, bdul Uranus nu este o miză urbanistică, ci una speculativă. Valoarea terenurilor din zonă, cumpărate de mult de oameni cu miros fin, ar creşte exponenţial odată „curăţată” zona, deschis bulevardul pentru trafic auto serios, reglementat regim de înălţime şi coeficienţi urbanistici (POT, CUT) mult mai mari decât cei ai zonelor protejate. Dintr-un mărunt cartier pitoresc, zona ar putea deveni o mică oază de business imobiliar în chiar inima oraşului. Vorbim probabil de afaceri de multe sute de milioane de euro, poate miliarde. Pentru care unii sunt dispuşi la orice!

De partea cealaltă, avem un grup de organizaţii civice sau profesionale, cu o susţinere publică minoră, reprezentate de intelectuali, oameni cu discurs fin, dar lipsiţi de credibilitate reală în rândul publicului larg şi deţinător de drept de vot. Să nu uităm că figura însăşi a intelectualului roman este departe de a genera încredere în spaţiul public românesc (vezi în sensul ăsta şi cartea lui L. Boia despre intelectualitatea română dintre anii ’30-‘50). Miza acestora este, declarat, „binele oraşului”, normalitatea generată de un urbanism contemporan ce pune accent pe cetăţean şi spaţiu public, pe calitatea vieţii în oraş. Noţiuni frumoase, dar mult mai vagi decât banul foşnitor şi pentru care nu am auzit încă pe nimeni să-şi rişte viaţa sau libertatea. Deci, pe de o parte bani concreţi, simplu câştigaţi, pe de alta bine urban viitor şi vag. Câştig personal vs câştig public.

2. diferenţa de reprezentare şi priză la public

De o parte se găseşte Primăria, reprezentată de Sorin Oprescu, votat de peste 60% dintre bucureşteni cu mai puţin de un an în urmă, şi de cealaltă Nicuşor Dan, cu sub 10% din voturile aceloraşi, plus câteva organizaţii civice reprezentând puţine mii de oameni. Vorbesc, desigur, în termeni strict cantitativi, din nefericire singurii care contează în mecanismul acceptat al votului democratic. Deci în numele şi la binele cui şi al câtora vorbesc taberele?

3. diferenţa de metode

Diferenţele de statut şi de miză, laolaltă cu natura şi formaţia culturală a taberelor determină şi diferenţa metodelor de luptă. Dacă cei puţini (intelectualii civilizaţi, activiştii civici, breasla arhitecţilor) invocă normalitatea şi fac în permanenţă recurs la legalitate şi instituţii teoretic datoare să medieze conflictul, cei tari aplică consecvent regula că în România legea e pentru cei slabi şi proşti. În buna tradiţie a securismului valah, primăria opresciană încalcă orice legislaţie, orice înţelegere, orice cuvânt dat, aservind prin metode îndelung exersate instituţii, persoane publice, acte normative. Actul abuziv, derogările şi violarea legislaţiei sunt moneda curentă a părţii teoretic responsabile cu exact contrariul. Pe scurt şi mai direct spus, primăria violează sistematic regulile pe care ar trebui să le păzească. Teatrul absurd e demult depăşit…

4. diferenţa de mijloace

Şi în cazul ăsta, diferenţa e ca de la cer la pământ. Una dintre tabere dispune de enormele resurse ale primăriei (financiare, personal angajat, relaţii etc.), folosite după bunul plac al edilului-şef, iar cealaltă se bazează pe voluntariate, donaţii(le puţinilor membri dispuşi să cotizeze pentru binele vag şi viitor al oraşului) şi angajamentul personal al liderilor. Cât despre mass-media, ştim bine că la noi susţinerea ei e pe măsura resurselor puse în joc. Prin urmare, şi receptarea mesajelor transmise de tabere nu are cum să nu fie viciată de dezechilibrul mijloacelor. Principiul egalităţii şanselor nu există.

Acestea fiind spuse, cu toată admiraţia pentru cei care continuă să se lupte pentru cauza Halei Matache, mă tem că, într-un conflict atât de dezechilibrat, rezultatul e simplu de anticipat. Lipsa unei strategii şi a unor mijloace de luptă realiste şi adaptate condiţiilor de teren e astăzi mai vizibilă că oricând. N-ai cum să câştigi în România conflicte purtate cu metode importate din ţări civilizate, cu tradiţii civice solide şi exerciţiul dezbaterii publice. P’acilea se pare că astea pur şi simpu nu merg. Cu golanii trebuie să te porţi golăneşte, nu să dai citate culte din vârful buzelor.

Şi ca să mai pun ceva sare pe rană, m-aş mai referi puţin numai la unul dintre membrii taberei celei mici şi abuzate, anume OAR, reprezentat în conflict de domnul Şerban Sturdza, vicepreşedinte al structurii naţionale. Constat cu maximă întristare şi enormă frustrare cât de puţin contează respectiva organizaţie profesională în asemenea situaţii conflictuale. Practic deloc. Faptul că breasla arhitecţilor se declară explicit împotriva unei anumite operaţiuni urbane nu interesează pe nimeni. Pe nimeni cu putere de decizie, desigur. Faptul că s-au făcut proiecte şi studii pentru a oferi soluţii şi s-a venit în întâmpinarea problemelor zonei cu pricepere profesională nu a contat cam deloc. (În paranteză fie spus, poziţia susţinută de dl Sturdza este una oficială, dar nu consensuală la nivelul breslei, care este profund divizată în acest tip de situaţii, mulţi arhitecţi având serios de câştigat în cazul în care varianta Oprescu iese învingătoare). Concluzionând, mie, unul, îmi pare lamentabil ca organizaţia arhitecţilor din care şi eu fac parte să fie atât de puţin importantă în dezbaterile şi conflictele urbane. Dacă acum 30 de ani, când se demola jumătate de Bucureşti, arhitecţii aveau scuza terorii politice, astăzi mi se pare că nu prea mai au ce invoca în favoarea propriei incapacităţi. Şi cred că e suficient de grav ca să înceapă să îşi reevalueze cu onestitate condiţia. Epuizându-se în acţiuni culturale fără rezultate majore în viaţa cetăţii şi ca atare condamnat la un rol marginal de edili şi putere, nu cred că OAR are cum să-şi îndeplinească menirea. Poate că eşecul (deşi sper să mă înşel…) cu Hala Matache ar trebui văzut şi ca o lecţie. Poate că înainte de a încerca să conteze în reformarea Bucureştiului, ar trebuie să se reformeze pe sine.

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0