Hanul Balaban
În satul Şimon din comuna Bran, pe coama dealului care desparte Valea Rece de Valea Şimonului, Hanul Balaban oferă privelişti minunate către munţii care înconjoară întreaga zonă şi care creează, în acelaşi timp, un cadru ideal pentru perceperea ansamblului. Contrar tentaţiilor de a crea arhitectură nouă, cu gabarite semnificative şi un limbaj stilistic actual, arhitecţii şi beneficiarii s-au îndreptat către formele vernaculare, folosind tehnici tradiţionale şi dimensiuni perfect adaptate cadrului natural. În centrul acestei direcţii a stat pasiunea beneficiarului pentru o construcţie tradiţională aparte – Ocolul de la Măgura, pe care a remarcat-o în anii ’60 şi care între timp a fost strămutată din satul de la baza Pietrei Craiului la Muzeul Astra de la Sibiu.
Echipa de arhitecţi a luat drept sursă de inspiraţie Ocolul de la Măgura, proiectând o clădire nouă în spiritul celei vechi, cu păstrarea proporţiilor, a principiului de curte interioară şi a registrelor de materiale – soclul placat cu piatră de râu, peretele realizat din bârne de lemn rectangulare lăsate aparente sau tencuite, învelitoarea înaltă de şiţă cu lucarne şi poale rotunjite.
Tehnicile tradiţionale au fost respectate cu stricteţe, astfel încât detaliile constructive să re-creeze imaginea iniţială: toate bârnele casei au fost cioplite cu barda, nu tăiate la gater, iar sita a fost despicată, nu tăiată cu ferăstraul; mai mult, prinderea căpriorilor de grinzi a fost realizată cu cuie din lemn în loc de scoabe metalice.
Curtea interioară – primul spaţiu de primire al hanului – este finisată la nivelul solului cu piatră de râu, iar poziţionarea ei în plan defineşte geometria celor două aripi principale ale clădirii: aripa de lăţime mai mare, cu acoperiş mai înalt, găzduieşte la parter restaurantul şi bucătăria, iar la etaj un coridor de circulaţie şi un rând de unităţi de cazare, în timp ce aripa mai îngustă, cu acoperiş mai scund, cuprinde, atât la parter, cât şi la etaj, camere de cazare cu vedere şi spre exterior, şi spre curtea interioară. Aceasta delimitează un spaţiu deschis şi descoperit, mărginit de suprafeţe verticale tratate diferit, în spiritul asimetriilor vernaculare: pereţi din bârne de lemn şi tencuiţi, tinda celor două unităţi de cazare de la parter, spaţiul acoperit şi umbrit de unde porneşte scara din lemn către etajul superior.
Grinzile din lemn aparente, cu suprafeţe tencuite albe între ele, sunt caracteristice tuturor spaţiilor, atât celor comune – salonul şi restaurantul, cât şi celor individuale. Camerele situate la etaj împrumută elementele şarpantei aparente, iar în dreptul ferestrelor, plafonul alb lasă loc unui placaj din scândurele de lemn, într-o suprafaţă cu dublă curbură care accentuează frumuseţea lucarnelor. Tâmplăria din lemn de brad în culoare natur, cu feronerii aparente, aduce un plus de căldură arhitecturii hanului, în timp ce tâmplăriile interioare cu geometrie tradiţională – rame şi tăblii din scândurele şi nituri – sunt un accent valoros al amenajării. Cele şase unităţi de cazare au fiecare câte o temă cromatică proprie, care le individualizează concomitent cu orientarea diferită a fiecărei camere în raport cu curtea interioară şi cu punctele cardinale. În amenajarea interioară s-a optat pentru materiale naturale, lemnul fiind de asemenea cel preponderent.
Pardoselile spaţiilor accesibile publicului sunt în totalitate din lemn de răşinoase montat pe un strat de duşumea oarbă, în timp ce şemineul tencuit şi cu profilaturi albe este aşezat pe o suprafaţă de şamotă. Majoritatea pieselor de mobilier sunt recuperate şi restaurate pentru a întregi un anumit spirit al locului: paturi, scrinuri, lăzi şi dulapuri atent pictate şi sculptate, însoţite de banchete şi mese cu geometrie simplă, neprelucrată şi canapele cu finisaj din ţesătură de sfoară groasă. Obiectele decorative nu sunt numeroase, dar sunt toate de colecţie şi extrem de frumoase – icoane, câteva vase de lut şi, în fiecare cameră, covoare ţesute manual în culori vesele, întreţinând o atmosferă de un firesc odihnitor şi în acelaşi timp plin de viaţă.
Accesul pe un drum şerpuit din pietriş asigură şi el tihna acestui ansamblu ridicat pe-un vârf de deal, hanul propriu-zis, inspirat de vechea gospodărie din Măgura, fiind înconjurat de alte clădiri şi anexe gospodăreşti pitoreşti, printre care o casă ţărănească veche de 100 de ani, adusă aici din Valea Şimonului.
Hanul Balaban, prin construcţie şi poveste, devine un exemplu de etică profesională în sensul asumării manifeste a unui model de arhitectură valoros, dar şi în cel al lucrului atent la proporţii, detalii, materiale, cu o grijă deosebită pentru adecvarea şi sinceritatea gestului construit.
