Ich Clown – despre plecări din ţară, la Cannes-ul românesc
TIFF-ul ajuns la cea de-a zecea ediţie încă se profilează ca Everestul la orizont. Nu mai sunt la poalele lui, dar, după patru zile de şerpuiri printre evenimente, încep să simt că mi se taie respiraţia din ce în ce mai des, nu invers, cum ar fi fost logic la un demers progresiv. Pe de altă parte, nici nu sper la o uşurare a poverii, rutina zilnică a devenit un dulce desfrâu şi un exerciţiu (de anduranţă) în suprasaturaţie culturală: zi de zi, accesez pagina oficială a festivalului internaţional de film, mă interesez de invitaţii chemaţi la un schimb de vorbe în TIFF Lounge, intru pe blog şi aflu de întâlnirile ad-hoc încropite-n timp real. Consult programul filmelor şi aleg, orbecăind c-un deget şi cu ochii închişi – atât de bune sunt toate.
Totul e ameţitor, pus la cale de o armată de voluntari, şi parteneri, de crew, şi staff, iar filmele nici măcar nu deţin din oficiu rangul de atracţie principală. Se iau la trântă pentru statut cu teatrul TIFF (vezi mai jos despre piesa “Ich Clown”!), petreceri (diseară RObotzi Party! – ce Satana-i cu asta?!), expoziţii, concerte (vineri, am coborât din tren direct în club la Dub Pistols!) şi câte-n lună şi-n stele, de cinema în speţă… Dar pentru voi le voi lua pe rând: mai întâi, să vă împărtăşesc o părere despre piesa Ich Clown, unul dintre highlight-urile festivalului de până acum. Apoi, în numărul iulie-august al Igloo, voi lua la puricat tot desfăşurătorul, ţintind spre o trecere-n revistă (în revistă!) dacă nu neapărat detaşată, măcar a(proape)tot-cuprinzătoare.
Intrând în Teatrul Maghiar din Cluj la prima reprezentaţie de teatru pe care-am prins-o în cadrul TIFF-ului, nu ştiam exact la ce mă-nhămam preţ de două ore. Dar sunt unele nume din pipernicitul firmament artistic autohton care invită participarea la proiectele lor prin ele însele, fără alte detalii; printre ele, Vera Ion – care semnează scenariul şi regia, başca mai şi joacă – stă în cap de boltă. Tipa scrie bine când o face din pasiune şi fără considerente de buget sau linii de “partid” – a se citi, studio – suflându-i în ceafă. La Ich Clown, schema de ansamblu îi aparţine ei în totalitate, ca atare nu l-aş fi pierdut, nici chiar pentru filmele difuzate în paralel prin tot oraşul TIFF-izat.
Ich Clown e spectacolul care, prin toamna anului trecut, a lansat platforma “Scrie despre tine”, gândită şi înfăptuită de la A la Z de Vera şi colegul de scenă şi de scriitură, Sorin Poamă. Prin ea, ca şi prin acest prim spectacol din cadrul ei, se vrea contracararea exodului tânărului (artist) român în străinătatea unde umblă câinii cu covrigi în coadă. Cei care vor să ia parte, n-au decât să se anunţe şi, pe principiul “cere şi ţi se va da”, vor avea ocazia de-a scrie despre propriile experienţe ca nişte adevăraţi dramaturgi. Da, atât este de simplu când intenţiile sunt pure, inimile deschise şi buzunarele goale: aşa aventură indie n-a văzut nici America.
Piesa Ich Clown se poate descoase pe lung – să-ncep de-a curmezişul însă, cu o erată la cele sus-menţionate, inspirată de text: nu sunt covrigi, ci monezi Euro, la purtătorul canin din Străinezia. Cel puţin, de asta se convinge William, rrom-ul din Vaslui, şi prietenul său Adi, plecaţi peste hotare cu vise de îmbogăţire prin performance stradal. Mai exact, clovnerie şi-o mini-zoo portabilă de-animăluţe fasonate din baloane. Ei petrec împreună un timp pe străzile Berlinului, până când ajung să se sufoce reciproc şi pun “frăţia” pe standby cât se mai răcoresc prin Londra. Aici, Adi îşi vizitează o amică, pe Andra cea plecată la master şi înamorată de ideea de Exit; în acelaşi timp, îl aşteaptă pe Dragoş, cel mai bun prieten, care însă îşi tot amână vacanţa europeană.
Tipologiile sunt clare, totodată fără a nega realismul poveştii, fără a fi deci caricaturi, căci ne sunt clare nouă, cei ce le întâlnim în mod curent – după cum afirma Vera la sfârsit, odată ieşită din rol post plecăciune, laboratorul, sau script lab-ul, “Scrie despre tine” s-a născut dintr-o nevoie, nu un capriciu, recte “pentru că lumea noastră de azi nu mai e reprezentată pe scenă”. În Ich Clown, Adi este actorul de la care iubita cu capul pe umeri cere decizii mature şi o carieră în imobiliare, actorul care totuşi ţine cu dinţii de identitatea sa şi simte că nu e fiabilă în ţară – cu toţii cunoaştem un astfel de specimen, sau poate chiar o astfel de dezamăgire.
Mai mult decât a-i invalida identitatea, România îi refuză însuşi dreptul la o viaţă decentă lui William. Marea revelaţie a piesei, actorul Andrei Şerban joacă rolul unui tânăr cvasi-debil mintal, dar cu pipota colos cât creierul de geniu, şi la vedere, atât de expusă că ţi se crispează falca într-un instinct empatic. Orice gaşcă are un William, amicul care se dă peste cap să fie util, chiar pe post de bătaie de joc, primind înţepăturile fără ranchiună, de dragul colectivului. Povestea lui William, atacată razant chiar de el într-unul din monoloagele care străpung al patrulea zid făcând din actori naratori, începe cu o mamă schizofrenică şi trece prin multe-asemenea traume şi multe înjosiri – “da’ nu mi-e ruşine, că n-am dat în cap – până la călătoria trans-europeană cu “frăţiorul” Adi.
William scontează pe un minim de cheltuieli şi un maxim de venit – Adi are chef de-o vacanţă de vară din care să şi profite, investind într-un costum de clovn. William se conformează, dar cere în schimb, în mod subconştient aproape, o loialitate disproporţionată care îl lasă cu buzele umflate. Desfăşurarea firului narativ din subsolul acestor interpretări de primă mână, punctată de proiecţiile Victoriei Cocias care plasează în spaţiu “evadările” românilor, are un mare atu faţă de alte piese din underground-ul nostru teatral – amploarea. Dar nu în sens de scenografie flamboaiantă sau regie alambicată, actorii succedându-se pe scenele din România, Berlin sau Londra pe nesimţite, sub acoperirea întunericului, şi beneficiind ca props de-o canapea şi-un laptop. Amploarea la care mă refer ţine de substraturi, acei plămâni încleştaţi ai piesei care expiră prin toţi porii realul impas al tinerimii din România de azi – în toate întruchipările ei.
Fie că suntem ancoraţi în şabloane anchilozante de aşteptările persoanelor dragi (Dragoş, interpretat de Alexandru Potocean), fie propulsaţi care-ncotro tot de ele, doar-doar ne-om elibera de steagul patriei (care lui Adi îi atârnă ca un albatros pe pantalonii de clovn) – alternativele noastre sunt chiar atât de sumbre precum ni le etalează Vera Ion. Iar dialogurile noastre pe tema asta sunt întocmai, până la ultimul cuvinţel, ca cele în care se angajează şi personajele lui Ich Clown – într-atât că nu durează mult până să ne electrocuteze pe şira spinării déjá-vu-ul. Eu am tresărit la un moment dat, la auzul replicii Iuliei Verdes, în rolul indiencei din Londra care, împreună cu alţi 2 expatrioţi, îi legitimează masterandei Andra distanţarea de ţară printr-un sentiment de apartenenţă deghizat în iubire. Iulia o cita pe prietena ei româncă astfel: “românii care pleacă în străinătate au oroare de muzica românească, şi de ceilalţi români din străinătate”.
Până la urmă? Concluziile lipsesc, autentic, din piesa Verei Ion, contribuind prin absenţă la instituirea unui gust amar şi-a unei atmosfere de confuzie generalizată în rândul publicului – accentuarea diferenţelor culturale (culture shock-ul inevitabil) în timpul căreia mă simţeam foind în scaun cu o teamă surdă, ca şi a lipsei de soluţii clare la capătul potecii de cărămizi galbene prin UE, toate vin în completarea unui text pe-alocuri din cale-afară de amuzant, şi justifică feţele serioase ale actorilor la căderea cortinei. Odată căzută şi identităţile Andra & Adi abandonate, Vera şi Sorin au împărţit spectatorilor timbre de hârtie goală pentru a-şi consolida agenda cu emailurile celor cu chef de intrat în hora “Scrie despre tine” – au anunţat, de asemenea, premiera primului produs al laboratorului, care se va ţine la Vaslui, pe 16 iunie. Însă workshop-ul se poate realiza şi online, deci netizenii pot profita de platformă din confortul casei.
