Igloo la 10 ani
Complicată misiune să scrii texte aniversare. Cine s-a mai lovit de asta probabil că înţelege exact ce vreau să spun. Între modestia simulată a panegiricului şi optimismul angajant al planurilor de viitor (ambele numite, ipocrit şi disculpant, „pr” în retorica recentă), puţine sunt opţiunile momentului. Nici să mă plâng că nu ştiu ce să scriu nu-mi pare însă o soluţie, aşa că am să mă duc în zona mărturisirilor pe cât posibil sincere. Trecut, prezent, viitor. Poate iese ceva…
Să o luăm cu începutul… Acum zece ani, ca urmare a unei iritări cauzate de presa de profil de-atunci, ne-am decis să facem o revistă de arhitectură. Din fericire, ştiam atât de puţine lucruri despre asta, încât chiar ne-am apucat. Desigur, era mult mai simplu decât ar fi acum, cu criza încă vie şi piaţa specializată mult mai activă şi mai serioasă. Uitându-mă înapoi, sentimentele pe care mi le trezesc naivităţile primelor numere oscilează între tandreţe şi jenă. Însă nu vreau nici să disimulez mândria că am scos-o până la urmă la capăt, din nimic. Meritul este egal împărţit între toţi, căci am găsit oameni suficient de duşi cu capul ca să se bage în asta. Am învăţat din mers Quark, Photoshop, am făcut cu toţii poze şi am scris texte. Am devenit, din arhitecţi graficieni, fotografi, textieri, vânzători de publicitate, contabili, şoferi. Ne-am lansat, fără să ştim, cu un nume protejat de altă companie şi a trebuit să ne rebranduim la nici un an de la lansare (habitat – igloo). Apoi, dacă tot ne-am prins cum e cu pagina tipărită, ne-am apucat să facem şi cărţi, în serii, mai bine sau mai puţin bine. Am învăţat însă nenumărate lucruri din toate astea. Şi gata cu encomiastica mascată… Luna asta facem 10 ani. Inevitabil moment de reflecţie, pe care, desigur, mereu ne propunem să o facem mai des. La o adică, la asta sunt bune aniversările, că te obligă să reflectezi asupra propriei condiţii. Cam ca o boală. Dai jos de pe rafturi valorile de bază, să vezi dacă şi cât s-au prăfuit şi dacă trebuie numai şterse sau de-a dreptul înlocuite. Privind către tine, priveşti însă şi în jur, căci nu există autoanaliză fără repere. Să vă spun ce se vede dinspre noi? Normal că vă spun, altfel ce-aş mai căuta pe-aici? Vedem, pe terenul arhitecturii, două echipe adverse care joacă după regulamente diferite. În colţul roşu, arhitecţii şi clienţii lor, şi în colţul albastru, restul lumii, în general oamenii fără conturi serioase şi sprijin politic. Cetăţeni şi unii şi alţii, unii care se bucură şi unii care suferă de pe urma arhitecturii. Ne uităm la meciul ăsta ilogic şi nu înţelegem cum de a ajuns să ni se pară normal. Uneori, în timpul nesfârşit al meciului, unii mai evadează din echipa şi regulamentul propriu şi se duc către colţul opus ca să strângă mâna adversarilor. Nu suficient de des, însă.
Ne uităm totodată şi la revistele de arhitectură şi căutăm să înţelegem care e rolul lor în meciul ăsta. De participanţi, antrenori sau arbitri? Dacă rămân, aşa cam cum sunt astăzi, presa echipei din colţul roşu, se cheamă oare că şi-au atins scopul? Dar e oare posibil să reprezinţi ambele tabere când acestea sunt, în cea mai mare parte a timpului, în conflict? Să fii şi CNN şi Al-Jazeera simultan?
Revenind la noi, probabil că nu facem, deocamdată, notă discordantă. Ne chinuim să alegem cele mai bune momente ale echipei din colţul roşu (cea care produce conţinut), ca, transmiţându-le pe post, înregistrate sau în direct, să ne asigurăm audienţa. Ne respectăm, adică, voiniceşte condiţia, publicul şi statutul de revistă de nişă. Reflecţia de care vorbeam însă mai sus trebuie să chestioneze datele statutare, altminteri ce folos? Aşa că, după 10 ani, mă întreb dacă nu cumva ne-am instalat pe drumul cel mai simplu şi mai comod, singurul drum pavat, dar a cărui destinaţie e arhicunoscută şi nu mai oferă nicio surpriză. Şi nu cumva ne-am trădat (puţin) intenţiile şi convingerile iniţiale, anume acelea de a face o revistă situată la mijlocul ringului? Căci, dacă îmi amintesc eu bine, cam aşa arătau spiralele de cromozomi ale începutului nostru. Ne propuneam o revistă cu pagini deschise către ambele tabere, un loc de întâlnire care să transmită priceperea colţului roşu către nevoile colţului albastru…
Îmi veţi spune că nu se poate face una ca asta. Că fie te adresezi unora, fie celorlalţi, tuturor nu se poate, că iese o ciorbă din care până la urmă nu mai înţelege nimeni nimic. Unii vorbesc o limbă, alţii alta şi nu se pot face cărţi bilingve, că nu poate urmări nimeni subiectul de la un cap la altul. Cu asta sunt de acord, nu poţi citi româneşte cu dicţionarul lângă tine. E de altfel şi motivul pentru care am ales, la un moment dat, să mergem şi noi, măcar cu trei roţi din patru, pe drumul asfaltat pe care circulă şi celelalte maşini. Am făcut-o însă cu preţul renunţării la publicul nevorbitor de idiolect arhitectural avansat. Şi nu mă gândesc la marile mase, al căror interes nu depăşeşte anvergura mâinilor întinse în jurul corpului, ci la ceilalţi, oamenii care citesc cărţi, ascultă muzică, merg la expoziţii şi filme care nu sunt numai cu bătaie. Oamenii educaţi, cu preocupări deştepte, cu pasiuni culte şi interese diverse.
Ştiind structura publicului igloo, m-am întrebat de ce nu citesc mai mulţi nearhitecţi reviste de arhitectură. Prima explicaţie ar fi că nu înţeleg limba, căci arhitectura în revistele de specialitate se vrea o chestiune de castă, semi-iniţiatică, la care profanii trebuie să se uite cu ochii mari şi cu un eventual sentiment de inferioritate. Sigur că orice domeniu are un ritoriu specializat pe care accesul străinilor este dificil sau restricţionat, dar poate că în comunicarea de arhitectură, având în vedere portanţa ei socială, acesta ar trebui să fie redus la minim. Un alt motiv ar fi, cred, faptul că „ceilalţi” sunt scârbiţi de agresiunea constantă a arhitecturii asupra spaţiului public, asupra propriilor comodităţi, asupra propriului univers. Că arhitectura românească actuală este percepută ca total aservită noii ideologii economice, violent militantă, lipsită de cuviinţă. Ca atâtea alte speranţe româneşti, speranţa în salvarea oraşelor postsocialiste prin arhitectură s-a prăbuşit. Cred că oamenii nu (mai) citesc revistele de arhitectură ca să nu aibă sentimentul că sprijină şi participă la cruciada arhitecturii împotriva oraşelor.
Acestea fiind spuse, nu trebuie să fii geniu ca să realizezi că izolarea reciprocă este dramatică pentru ambele tabere. Aşa că, asumându-ne constatările de mai sus, laolaltă cu convingerea că nu e bine ca lucrurile să rămână aşa, mă simt obligat să încerc să trag de cârmă pentru a schimba direcţia de navigare. Este vital deci ca oamenii să reînceapă să citească revistele de arhitectură, căci subiectul îi priveşte în cel mai înalt grad. După cum opinia lor ar trebui să intereseze la fel de mult arhitecţii, căci fără ea practica de arhitectură rămâne o ţară închisă, izolată în propria ideologie. Lucrul nu se poate însă întâmpla decât readucând arhitectura din reviste la statutul firesc de fapt cultural accesibil tuturor (celor definiţi mai sus), indiferent de specializarea profesională. Iar prezenţa lor în revistele de arhitectură, cu propriile puncte de vedere, perspective şi opinii, va adăuga valoare unei dezbateri asupra arhitecturii din care nu trebuie să lipsească niciuna din părţi: cei care o fac şi cei care o suportă.
Aşa că, la 10 ani de la apariţie, igloo revine la convingerile sale statutare – ecumenice, dacă-mi permiteţi – redeschizându-şi paginile în mod explicit dialogului lărgit despre arhitectură. Credem că a devenit o urgenţă ca oamenii să se regăsească în arhitecţii care le construiesc oraşele, după cum suntem convinşi că numai într-un dialog deschis cu toţi oamenii inteligenţi din cetate arhitecţii îşi pot recăpăta statutul.