fbpx

Ilustrate din secolul 19

TEXT: Marius Chivu

H.C. Andersen, Bazarul unui poet. Memorii de călătorie în Germania, Italia, Grecia, Orient și țările dunărene, 1840–1841, traducere și note de Grete Tartler și Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, Editura Humanitas, 2021

Hans Christian Andersen avea 34 de ani și era deja un scriitor cunoscut cînd a pornit în călătoria sa de nouă luni prin Europa, între toamna lui 1840 și vara lui 1841, finanțat de regele Danemarcei. Andersen avea să se achite de bunăvoința și încrederea regelui său, scriind mii de pagini de scrisori, jurnal și note din această călătorie în care un danez vedea pentru prima dată Orientul, ba mai mult călătorea în premieră cu trenul și cu vaporul cu aburi, invenții recente, necunoscute încă scandinavilor. Andersen se arată un spirit foarte educat, deschis la nou, observator atent al naturii și tradițiilor, interesat de oamenii simpli, încîntat de diferențele culturale.


Andersen străbate mai întîi Germania, unde are experiența trenului cu aburi („Ce măreață operă a spiritului e această descoperire! Te simți puternic ca un mag din vechime cînd spațiul dispare…”), revede Italia, unde la Roma este fascinat de capodoperele arhitecturii renascentiste, apoi Grecia, unde tocmai fusese introdus cartoful, iar oamenii îi admirau cu precădere florile, și Turcia, al cărei Imperiu cu centrul la Constantinopol domină încă Balcanii.


Traversînd Marea Neagră, Andersen ajunge cu vaporul la Küstendje (Constanța), unde contemplă urmele distrugerilor provocate de ruși în războiul ruso-turc început în 1809: „Case pricăjite, pe jumătate părăginite, alcătuiau strada principală, destul de largă; ici-colo, stîlpi de marmură și piatră, părînd să aparțină unor vremuri de altădată. Mai multe locuințe aveau acoperișul și veranda susținute de un stîlp de lemn așezat pe un antic capitel de marmură. Minaretul singurei moschei, pe jumătate dărîmată, era din scînduri văruite.” Cernavodă este, de asemenea, „o mîndrețe de oraș în ruină”.


Din cauza molimelor și ciumei care bîntuiau Balcanii, Andersen evită să viziteze Galațiul, unde ar fi trebuit să stea în carantină, astfel că urcă pe Dunăre cu vaporul spre Porțile de Fier, admirînd pe stînga orașele bulgare pline de minarete, iar pe dreapta, vastele cîmpii valahe, ambele teritorii otomane. Consemnează Giurgiul „cu fortărețele distruse de ruși”, vede în cîmpiile valahe „căsuțe de lut, pricăjite, fără ferestre, cu acoperiș de papură” și ajunge în fortăreața turcească Orșova, reședința pașei, „cu case vopsite în roșu, minarete albe și grădini verzi”, unde e nevoit să stea în carantină („La drept vorbind, cu toții ne aflăm în carantină pe-această lume, pînă ni se îngăduie să facem marea călătorie în cer”), dar unde are ocazia să urmărească o horă și să asculte o doină la fluier.


La Drencova vede „satele pitorești ale țăranilor valahi: case cu pereți de lut crăpați, cu pergament în loc de geamuri și un fel de poartă legată de pari cu coajă de mesteacăn”, apoi trece de Moldova Nouă și Baziaș, înainte să lase în urmă pămînturile valahe situate la confluența a trei imperii și pe care, datorită turlelor bisericilor și a limbii latine, le consideră „începutul Europei”.

În pragul Orientului. Călători cehi în ţările române, selecție, traducere și note de Anca Irina Ionescu, Editura Curtea Veche, 2016.

 

Dacă la 1840 Andersen era primul scriitor european cunoscut care relata despre țările române, în acest extraordinar de interesant volum colectiv sînt preluate, printre altele, notele de călătorie din București din primăvara anului 1870 ale lui Jan Neruda (1834-1891), faimos poet și prozator ceh, întemeietorul gazetăriei moderne și al foiletonului ca gen literar.


Relatarea sa bucureșteană este, totuși, departe de a fi măgulitoare: „Sîntem în pragul Orientului și «Parisul de pe Dîmbovița» este un Paris oriental”, notează el de la început și spicuiesc în continuare, fără comentarii, din impresiile sale: „În Bucureşti sînt 130 de biserici şi nici una nu valorează nimic. Toate sînt în stil monahal grecesc, numai o cupolă mică şi un turnuleţ, o batjocură arhitectonică. Cele mai multe străzi cînd înguste, întortocheate, răsucite, n-am văzut nici o «uliţă» sau «cale» dreaptă… Există destule clădiri mari și noi, așezate în locuri avantajoase, dar parcă ar vrea numai să facă o impresie de perspectivă, căci nu se remarcă prin nici un fel de stil sau frumusețe. Numai numărul mare de felinare de sus conferă o oarecare trăsătură specifică.

 

Pe elegantul bulevard central se află micul palat princiar, modest ca o vilă oarecare de la noi. Dar chiar alături de el se hlizesc niște ruine urîte, proprietarului nici prin gînd nu-i trece să le renoveze. În București nu se află nici un fel de palate. Ți se arată unul sau două, al Brîncovenilor, al Ghiculeștilor, cu fațade netede ca-n palmă, dar tencuiala se macină, cărămizile prost arse se dezgolesc, nicăieri n-ai să zărești marmură, gresie sau granit… În Bucureşti nu există nici un fel de piaţă arhitectonică, cel puţin nu una mai acătării, şi nici statui sau altceva monumental. În schimb, întîlnești adesea inscripția «Grădină», iar aceasta e îndreptățită, căci este plin de grădini publice, private și aparținînd hanurilor și reprezintă toate o podoabă de frunte a orașului. Aproape de mijlocul orașului este întinsa grădină Cișmigiu, un parc încîntător, cu copaci înalți, alei late, iazuri, restaurante.

 

Pavajul orașului este foarte variat, în părțile cele mai vechi sînt bîrne de lemn sau nimic, în părțile mai noi piatră de rîu sau nimic, dar de obicei mai nimic, de aceea, cînd vremea e frumoasă, deasupra străzilor atîrnă nori de praf, iar pe vreme de ploaie se poate naviga pe ele… În părțile mai vechi ale orașului este interesant stilul clădirilor de lemn cu un singur etaj. Unele sînt de-a dreptul pitorești, scările spre etaj nu sînt prin interior, ci urcă direct din curte. Cerdacurile cu geamuri se întind pe toată lungimea etajului și servesc ca un fel de verandă deasupra gunoaielor.”


Un alt scriitor și gazetar ceh, Josef Štolba (1866-1930), intră în România în 1898 cu vaporul pe Dunăre, pe unde ieșise H.C. Andersen în urmă cu jumătate de secol, și de la Băile Herculane („splendida localitate ridicată prin energia demnă de invidiat a ungurilor”) ia unul din trenurile românești „foarte comode și curate” pînă la București „«oraşul bucuriei», numit şi «Parisul de pe Dîmboviţa». Dacă orice comparaţie şchioapătă, aceasta este mai oloagă decît oricare alta. Cu toate că este departe de a fi un Paris, Bucureştiul este însă un oraş încîntător care se întinde pe ambele maluri ale unui rîu murdar. La periferie este încă orient pur, dar cu cît te apropii de centru, orașul devine european, dar, firește, nu în sensul continental.”


Ca și conaționalul său, Štolba e impresionat de mulțimea și frumusețea grădinilor, de hipodrom, de Chaussée Kiseleff: „o alee largă, cu trei rînduri de tei robuști, care lasă în mijloc un spațiu pentru carosabil și este mărginită pe laturi de grădini întinse, pline de vile elegante de vară, cofetării, cafenele, baruri și restaurante. Această alee superbă, pentru care Bucureștiul poate fi invidiat pe drept cuvînt de cele mai mari metropole ale continentului, a fost tăiată de guvernatorului principatelor Moldovei și Valahiei, generalul rus Kiselev.”


Štolba remarcă mulțimea birjelor și căruțelor, precum și comerțul stradal al precupeților de tot felul cu nume turcești: sacagii, bragagii, rahagii, simigii. Remarcă impunătoarea Catedrală Sf. Iosif tocmai construită de un arhitect vienez, iar dintre bisericile ortodoxe, „care nu atrag atenția prin nimic în mod deosebit, nici prin construcție, nici prin ornamentică”, singura care „merită cu prisosință” este Stavropoleus, o descrie în amănunt, deși starea ei deplorabilă îi lasă un gust amar, căci „o astfel de bijuterie arhitectonică este lăsată pradă dinților nemiloși ai vremii și unei neglijențe condamnabile”.


Savoarea lecturii unor astfel de cărți vine, pe de o parte, din inedita privire a străinilor, deopotrivă necruțătoare și dispusă la admirație, pe de altă parte din propriul exercițiu de constatare a transformării noastre în timp sau, dimpotrivă, a unei stagnări asemuite fatalității.

 

Articol publicat în Agenda din igloo #207 / aprilie-mai 2022 / Mobilitate

 

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0