I’m ON (otrăvuri neletale) #ON1

646x404

Trăim în România. Da, știu că știți mai toate glumele asociate, așa ca nu vă temeți, nu le voi cita. Știu și că e mai puțin rău decât în multe alte zone de pe harta lumii, dar una din perversiunile (evolutive?) ființei umane constă în a se raporta la ce vede în sus și nu în jos. Așa că, având noi nu prea departe repere mai bune, ne trezim că brusc nu ni se pare tocmai ideal habitatul propriu.

Măcar unora dintre noi. Eu sunt nevoit să o recunosc, mă număr printre aceștia. Da, mă deranjează, mă irită, mă enervează, mă scot din minți o grămadă de lucruri de care mă lovesc zilnic și mă fac să mârâi în barbă și să scuip (metaforic) pe jos cu obidă. Lipsa finalizării, o știe oricine, duce la acumulare de amăreli care strică umorile. Așa că no more, cum zic cei din locații centrale, m-am decis să dau drumul supapei. Așteptați-va deci, periodic, la mici doze de otrăvuri neletale (ON), rezultate nefiltrate ale bilei inflamate de viața în comunitatea locală.

Nu am ținte de vreun fel, ci numai nevoia intimă de a mai da drumul la bucăți din lestul purulent al contactului cu realitatea imediată. După o vreme am să vă spun dacă, terapeutic, funcționează. Daca nu va spun nimic, deduceți voi!

ON1_La film cu băieții veseli
În data de 26 decembrie, panicat în egală măsură de excesele culinare și prezența permanentă a copiilor – deh, vacanță și ei – am decis, pe-nserat, să-mi duc soția la film. Inevitabil am descălecat într-un mall, nu spui care, ca sa nu se creadă ca am interese tainice. Nu mică mi-a fost constatarea mirată vâzand câtă lume popula foodcourt-ul, mâncând atât cu spor cât și mai ales cu mâna hamburgeri, aripioare și alte șaorme specifice meniului de mall. Ceea ce credeam a fi numai o formulă de umplut repede și prost stomacul în lipsa de ceva mai bun ni s-a arătat a fi o reală destinație gastronomică. Sigur că n-am putut evita întrebarea interioară “ce fel de oameni români sunt cei care, chiar și în a doua zi de Crăciun, preferă să mănance aceleași tocături incerte ca în restul anului, cu mult ketchup și maioneză de la bidon?”. Creștinește, am reușit să-mi înfrânez răspunsul, deși fețele lor cu ochii goi și buzele unsuroase induceau nu doar nevoia unor formulări decisive, dar și o acută stare de disconfort etnic.

Fiind deci Craciunul, am trecut printre mese cu smerenia din dotare blocând orice gând criminal și am pătruns plini de speranța uitarii de ei în templul păgân al difuzării producțiilor hollywoodiene. Filmul? Cel cu Brad și stricătoarea casei Pitt – Jolie (daca e să dăm crezare bârfelor de profil și nu negărilor sale), respectiv doamna Marion Cotillard, Aliatul pe numele lui. Făra vreo intenție de cronică de film, pentru cei care nu-l vor fi văzut trebuie să dau totuși câteva repere ca să puteți întelege subiectul refluxului meu gastric. Maestre, filmul:

Al doilea război mondial, el spion, ea spioana (sau spioancă?), el canadian, ea franceză (sau franțuzoaică?), misiune comună de asasinat ambasadorul german (sau neamț?) la Casablanca. Pac, pac, misiune îndeplinită, scapați cu bine, îndrăgosteala de rigoare, cerere bruscă în căsătorie, nuntă după verificarea ei de către serviciile secrete britanice. Copil născut în bombardament, ea femeie de casă lângă Londra, el muncă de birou în armata britanică, iubire mare, războiul în continuare activ. Deodată, serviciile secrete vin cu o rectificare: ea de fapt spion german, nu franțuzoiaca presupusa.

El panică, nu-i adevărat, ba-i adevărat, facem un test?, ok să trăiți, până la confirmarea prin test află și el prin forțe proprii că e adevarat, adica nașpa. Iubirea însă mai presus, ea confirmă dragostea așa că el încearcă să fugă cu ea și copilul până nu se prind și serviciile, dar când să pornească avionul, haț! – e interceptat de superiorul direct. Singura ieșire, ca să nu fie excutați amândoi ca spion și complice e să o execute el cu mânuța lui. Ea, lucidă și iubitoare, iese din mașina și își trage personal un glonț în cap. El cade lângă ea, ploaia i se amestecă cu lacrimile, cadru pe copilul din mașină, dramatism cât încape. Actorii în regula, scena rezonabil construită, emoția teoretic inevitabilă. Eu trag cu ochiul catre partenera mea de film să văd de-i lucește vreo lacrima în colțul ochiului, că de, vorba aia, Brad Pitt… În sală, hohote!

Da, ați citi corect, HOHOTE! În sală se râdea pe rupte, grupuri compacte de cinefili rafinați prelunâdu-și glumele de aprozar peste capetele noastre mirate căci neadaptate stilisticii vremurilor. Atât pe rândul din față cât și pe cel din spate, găști mixte de etate incertă (probabil între 18 și 30) și genom nefast, își dădeau replica, puse pe glume din categoria “dacă suntem haioși poate ne pică ceva”. Nivelul umorului? Clasa a șasea mediu rural, en-gros Europa, piața agroalimentară Mizil. Ei mai vocali, cum se cuvine să fie bărbatul, dar nici ele mai prejos, chițătind tot filmul, de la un moment dat le-am suspectat că citesc bancuri pe facebook că le-a lovit un hohot năpraznic în mijlocul unei scene dramatice. Chiar m-am aplecat să văd ce-au găsit pe telefon, dar nu, era închis, glumele erau offline, generate fie de film, fie de mâinile partenerilor, fie de preaplinul lor de veselie.

Și de data asta mi s-a umplut capul de întrebări necuviincioase: De ce dracu’ dai banii pe un bilet la film dacă n-ai stare? De ce tocmai la fimul ăsta, că nu e nici cu râs, nici cu bătaie, nici măcar cu futai? Câți neuroni și de care trebuie să ai ca să te comporți așa? Chiar n-are niciunul acasă un cuptor cu microunde să își coacă singur floricelele pentru care a venit și un frigiedr să-și răcească cola? Oare chiar toți stau cu părinții și părinții nu pleacă nicăieri în vizită în a doua zi de Crăciun?

Cum răspunsurile n-ar fi dus nicăieri, am ales drept unică și logică explicație faptul că tocmai terminaseră șaormele și au intrat la film pentru o floricică și un nachos de digestie, înainte de a ieși să “se distreze” pe undeva prin cartier. Noi eram cam singurii aflați în locul și momentul greșit!