Imobilul Puia Ionescu din str. Mircea Eliade 14, o enigmă rezolvată a Parcelării istorice Jianu

12 august 2025

Imobilul Puia Ionescu din str. Mircea Eliade 14, o enigmă rezolvată a Parcelării istorice Jianu

TEXT: arh. Mădălin Ghigeanu

Dacă pentru mulți, cel mai important edificiu din cartierul Primăverii (denumirea interbelică fiind Parcelarea Jianu) este vila kitsch a lui Ceaușescu din Bd. Primăverii 50 (arh. Aron Solari Grimberg), pentru mine este, fără discuție, palatul mediteranean din Mircea Eliade 14. Imobilul realizat în anul 1941, amplasat la intersecția a două străzi într-un cap de perspectivă, a fost mult timp o enigmă. Despre proprietar nu știam nimic iar de arhitect, nici atât. Presupuneam după manieră să fi fost un proiect de-al lui Giurgea, dar parcă îi lipsea ceva pentru a fi atribuit lui. Acoperișuri cu pante inegale și învelitoare cu olane, tencuială în stucco, feronerie elaborată din „fier bătut la rece”, coloane filiforme amalfitane ce susțin arce în ogivă, bovindouri cu terminații „în pieptene”, sculpturi amplasate în nișe, totul ducea către Giurgea. Totuși, o alăturare în fațada principală a două volume cilindrice (frumos decorate) ce se intersectează ca la cursul de geometrie descriptivă, Giurgea parcă nu a făcut niciodată…

Parcelarea Jianu – 1935

Pentru a vorbi despre casa Puia Ionescu, mai întâi ar trebui discutat puțin și despre arealul în care această casă a fost construită.

Ideea proiectului Parcelării Jianu (Parcelarea UCB) îi aparţine inginerului Nicolae Caranfil, director al Uzinelor Comunale București. În 13 noiembrie 1933 începe asanarea bălţilor de pe cursul Colentinei. Acest demers continua un concept mai vechi, demarat în 1912, cu privire la crearea Parcului Naţional în zona de nord a Capitalei. Chiar dacă nu se afla în zona de influenţă a proiectului din 1912, spiritul extinderii Capitalei către nord, către zona de lacuri, într-o nouă relaţie între spaţiul construit cu zona verde, exista mai demult. La proiect vor lucra un grup de ingineri cum sunt – Dorin Pavel, Gh. Vladimirescu, D.R. Corbu, Al. Aricescu, Theodora Curelea. Vor apărea lacurile pe care le cunoaştem astăzi – Băneasa, Floreasca, Herăstrău, Tei, Pantelimon, Fundeni, Cernica. Totodată, se vor amenaja în aceste zone şi spaţiile necesare pentru loisir ale bucureştenilor.

Terenul parcelării Jianu, cu suprafaţa de 13 hectare, aparţinea, la acea dată, Băncii Marmorosch Blank, care în „miercurea neagră” din 21 octombrie 1931, va înregistra un crah financiar, intrând, practic, în insolvență. Terenul era cuprins între Lacul Floreasca, Calea Dorobanţilor, Șos. Fabrica Popovici şi Şoseaua Jianu. Acesta va fi cumpărat de către Primăria Capitalei în 1932, când primar era Dem Dobrescu. Primarul „săpăligă” care va demara, ulterior, ample lucrări de amenajare, în 1938 realizând Parcul Bordei.^[1]

Directorul Nicolae Caranfil obține, în 1935, de la primarul Al. Donescu o bucată de teren delimitată de Șos. Jianu (devenită Generalisim Stalin și azi Aviatorilor), străzile R. (Herăstrău), S. (Armindenului), N. (Jean Monet), A (Mircea Eliade), Nicolae Caranfil, fiind la acea dată director la S.G.G.E cât şi la U.C.B. Pe acest teren va demara un proiect ce se va numi Parcelarea UCB, ce va deveni cunoscut ca Parcelarea Jianu. Această parcelare va include şi străzile Q.(Heleşteului), şi P.(Crângului). Proiectul va fi încredinţat arhitectului Octav Doicescu, care era în anul 1932, angajat la Societatea Generală de Gaz şi Electricitate. Proiectul era destinat iniţial locuinţelor funcţionarilor SGGE, ce îşi vor putea construi case unifamiliale pe parcele ce iniţial aveau 10,20 m/20 m, prin credit avantajos.

Ulterior, loturile vor fi mărite, prin „PUZ-uri derogatorii”, semnate de către Primarul Săbăreanu, având fronturi la străzi mai mari, de 16, 17 m, iar cele de capăt la 23 – 24 m. Un plan e depus în 1937, pentru blocurile de case nr. 16,17,18 şi 19 (jumătate), cuprinzând străzile N, P, Q, R. Octav Doicescu îşi va realiza şi locuinţa sa proprie pe parcela de la numărul 23, în blocul de case nr. 18, având acces direct la strada A (astăzi str. Mircea Eliade nr. 2). Casa Puia Ionescu se află în blocul nr. 15. Strada I, din spatele casei ei, care lega Bd-ul Buzdugan (azi Mircea Eliade) și strada N (Jean Monet) nu se va mai realiza.

Proiectul casei Puia Ionescu l-am căutat cu cerbicie timp de 3 ani de zile, cerând dosarul de autorizare în arhiva PMB, în vederea prezentării sale în cadrul tezei de doctorat. L-am găsit la doi ani după publicarea tezei, atunci când am hotărât să nu mai caut după metodele obișnuite, nume, adresă, ani posibili de edificare, etc. Pentru Parcelarea Jianu am cerut pur și simplu dosar cu dosar, luate la rând, așa cum fuseseră înregistrate în interbelic. Și nu am greșit, pentru că acolo fiecare proiect, fiecare casă a fost realizată de către un arhitect de renume pentru un personaj important al vremii. În celălalt capăt al străzii, la nr.2 este vila arhitectului Octav Doicescu despre care am vorbit anterior.[2] Peste drum, vizavi, în blocul de case nr. 9 (azi vilele Lac) a existat vila contesei Elena Wasilko (Ena Brătianu), proiectată de Octav Doicescu și demolată în anii ’60. Surpriza a făcut ca atunci când a apărut ca din senin dosarul 1 Galben nr.137A/1941 să aflu că proprietara era o doamnă pe nume Puia Ionescu iar arhitectul se numește Dumitru Vișan.

Proprietara casei, Puia Ionescu, a fost un personaj exuberant, o actriță frumoasă a perioadei interbelice. A jucat alături de Elvira Godeanu și o regăsim menționată de către actorul Ion Lucian într-un interviu „…în chiar primul an de după război – pe când Bucureștiul avea doar un milion de locuitori – în Capitală ființau… 22 de teatre. … Doamnele erau elegante, bărbații – la fel. … Companiile astea plăteau foarte bine.”„… actori tineri pe atunci: Dina Cocea, George Vraca, Puia Ionescu, Lucia Sturdza Bulandra.”. Un alt moment picant este iubirea secretă a acesteia față de scriitorul Liviu Rebreanu. Însă, soția lui Rebreanu, actrița Fanny Rădulescu era deosebit de impulsivă când venea vorba de alte femei. Atât de orbită era de gelozie, încât la un moment dat ar fi rupt o umbrelă în capul actriței Puia Ionescu, care se îndrăgostise de Rebreanu.[3]

Personaj educat, Puia Ionescu va scrie o carte interesantă, intitulată „Din primăvară…până acum…” publicată chiar în anul 1941, când casa din Eliade 14 începe să se construiască. Citind printre rânduri, putem distinge că avea o atracție aparte față de arhitectură: „Cred că noi Românii putem fi puși în rândul întâi în cunoașterea țărilor și mai ales al marilor centre. Purtăm atâta sete de a ști, de a mări mereu bagajul cunoștințelor. Cercetăm acum volumele de lux, veritabile albume, oprindu-mi asupra fotografiilor privirile larg deschise, ca pentru a cuprinde și reține îndelung minunile arhitectonice, marile parcuri, străzile. Am să recunosc oare orașul care, în vâltoarea adolescenței, constituia pentru mine cheia unor mari visuri ce s-ar putea realiza cândva?”[4]

Personaj pitoresc, doamna Puia Ionescu va cere arhitectului Dumitru Vișan o casă pe măsura personalității și visurilor sale. Arhitectul-urbanist Dumitru Vișan, aproape necunoscut (din păcate) în ziua de astăzi, a făcut studiile la Paris, este absolvent al Școlii Superioare de Arhitectură din Paris în anul 1931. S-a născut în București la 30 septembrie 1899 și își va echivala diploma în România în anul 1933. Va primi legitimația de membru în Corpul Arhitecților din România cu nr. 375/1933. A lucrat în cadrul Primăriei Capitalei între anii 1933-1936 – serviciul tehnic autorizări. După anul 1936, va lucra în privat. Un plan al parcelării Jianu, semnat în stânga-jos, Dumitru Vișan arhitect-urbanist, a fost pesemne un plan de încadrare ce a fost folosit la realizarea acestui proiect.

Construcția realizată va fi un imobil locuință unifamilială S+P+1E+Pod mansardat (care va deveni un etaj 2 parțial), având o retragere de 4m de la stradă. Stilul ales, este unul la modă în vremea respectivă, o casă exotică de tip mediteranean cu o fațadă care preia forma curbă a terenului. Costul construcției va fi de 3 200 000 lei, din care arhitectul va primi o remunerație, o cotă de 4,5% din valoarea de investiție, adică 128 000 lei, o sumă frumoasă pentru vremea aceea. Suprafața terenului cu deschidere la două străzi este de 417,33 mp.

Subsolul construcției (este în realitate un demisol, amplasat la 1,30 m sub cota de acces) se întinde pe 197 mp și este segmentat în două zone, una care conține funcțiuni de zi ale casei și o zonă tradițională de funcțiuni tehnice și de depozitare ale casei. În zona locuibilă, amplasată către strada H (azi Pușkin), este amenajat într-un spațiu generos un Birou-bibliotecă cu dimensiunile 7,50 m/4,0 m, având o zonă vitrată pe curb. Este printre puținele imobile din zonă care au acest spațiu destinat exclusiv bibliotecii. L-am mai întâlnit în apropiere, la Vila lui Dimitrie Gusti (proiect Octav Doicescu) și cea a lui Virgil Mihăilescu (proiect Ioan și Tiberiu Niga). Biblioteca are acces direct din exterior, precedată de un hol de primire cu grup sanitar de serviciu. Proprietara avea nevoie „doar” de 3 servitori și un șofer, pentru care a realizat 2 camere în subsol și alte 2 în pod. Locurile de parcare sunt destinate pentru 2 mașini.

Parterul se desfășoară pe o suprafață de 181 mp. Este destinat exclusiv zonei de zi, având camerele principale de dimensiuni generoase: Living 7,60 m/5,20 m, Salon 4,30 m/5,20 m, Sufragerie – dining 4,40 m/6,0 m, bucătărie cu oficiu și cămară și grup sanitar. Casa respectă moda interbelică de a fi deservită de 2 scări, una monumentală – principală și una de serviciu.

Etajul 1 se desfășoară pe o suprafață de 181 mp, la fel ca parterul. Etajul e destinat exclusiv zonei de noapte, compus din două dormitoare generoase cu baie proprie și dressing și un salon de nivel. La etaj, accesul principal se realiza prin scara monumentală ce pornea din livingul din parter și se deschidea către nivelul 1 printr-un hol generos de primire. Este interesant că tot din acest hol se accede într-un spațiu denumit Salon ce se desfășoară pe ambele corpuri curbate pe care le vedem în imagine. Doar la imobilul Elvirei Godeanu (arh. Al. Zaharia) am mai văzut această „funcțiune” a unui salon tampon, independent de spațiile tradiționale de dormit. Era un fel de living de nivel, un spațiu de citit dar și de discuție unde proprietara putea întâlni alte persoane într-un mediu mai privat. O parte din cultura vremii pesemne că s-a pierdut odată cu Elvira Godeanu și Puia Ionescu…

Etajul 2 și podul este evident, destinat, ca de obicei, slugilor, unde găsim doar o cameră pentru șofer și una pentru un servitor.

Fațada casei este bine întreținută și este evident că o restaurare a fost făcută în urmă cu câțiva ani. Elementele sculpturale ale fațadei – capiteluri, ancadramente – sunt bine păstrate însă din păcate terasa de la etajul 1 de pe Mircea Eliade a fost închisă (în spatele coloanelor), în stilul tradițional, local.

Imobilul Puia Ionescu din Bd. Mircea Eliade 14 este unul dintre cele mai spectaculoase și interesante obiecte de arhitectură ale Bucureștiului interbelic și ar trebui păstrat așa cum este, ca martor al unei lumi frumoase care a fost. Într-o lume care se urâțește cu fiecare zi, cred că avem nevoie de a ne plimba prin parcurile verzi ale capitalei și de a întâlni întâmplător câte o casă care ascunde istorii interbelice și un proiect al unui arhitect franțuzit, așa cum a fost acest enigmatic Dumitru Vișan.