Imposibila restituire. „M. H. Maxy. De la avangardă la socialism”
TEXT: Iuliana Dumitru FOTO: MNAR
La Muzeul Național de Artă al României se poate vizita până în 30 aprilie o amplă expoziție monografică dedicată artistului Max Hermann Maxy (1895-1971), M. H. Maxy. De la avangardă la socialism, curatoriată de Călin Stegerean. Încep cu această convențională punere în temă, pentru că, în „banalitatea” ei, afirmă importanța unor astfel de întreprinderi expoziționale, pe cât de necesare, pe atât de rare la noi. Pentru că nu există, probabil, artist – cu operă încheiată sau ajuns la oarecare maturitate – a cărui creație, al cărui loc în istorie să nu merite a fi cercetate, revelând astfel ceva neștiut ori alte piste de cercetare.
E și cazul lui Maxy, a cărui prezență activă în cercurile avangardei interbelice românești și nu numai – mai cu seamă la revista Integral, pe care a editat-o alături de Ilarie Voronca, Brunea-Fox și Ion Călugăru între 1925 și 1928 – e un fapt bine cunoscut. Câteva dintre lucrările lui, cum ar fi Madona electrică (1926) sau portretul lui Tristan Tzara (1924), au devenit imagini-reper, expresii imediat recognoscibile pentru maniera sa cubisto-constructivistă asimilată în perioada berlineză (1922-1923).
Mai puțin cunoscută publicului larg e însă traiectoria ulterioară a lui Maxy – atât etapa anilor ’30, a unei picturi care, deși păstrează registrul geometric, devine figurativă, aplecându-se asupra realității și categoriilor sociale defavorizate, cât și perioada anilor ’40-’50, de adeziune la estetica și retorica exaltată a realismului socialist, urmată de relativul dezgheț ideologic al anilor ’60, în care Maxy ilustrează în linii generic cubiste temele impuse de regimul comunist (cu toate că peisajele industriale, de pildă, nu lipsesc nici din creația sa de anii ’20).
Cu vădite merite, expoziția de la MNAR documentează, reconstituie și structurează limpede, cronologic tot acest teritoriu de viață, de creație și de istorie întins, practic, pe două epoci distincte. Sunt expuse 95 de lucrări de pictură – inclusiv tablouri de tinerețe, pre-avangardiste –, 50 de lucrări de grafică și proiecte de scenografie, obiecte de artă aplicată, fotografii de arhivă, selecții din celebrele reviste de avangardă, fragmente din filme documentare de anii ’40-’50 ce redau atmosfera politică tensionată a vremii.
Scenografia expoziției oglindește, prin neutralitatea fundalului, aceeași claritate a conținutului, în timp ce panotarea, printr-un subtil act de recuperare istorică, trimite la tipul de expunere la care apelase Maxy însuși cu prilejul marii sale retrospective din 1965 de la sala Dalles. Albul uniform al spațiului lasă loc fiecărei lucrări să se distingă.
E-adevărat că sub semnul unui contradictoriu subversiv stă imaginea cu care curatorul a ales să deschidă expoziția: o fotografie de maturitate cu Maxy prins între semnele a două lumi (cărora deci la aparținea simultan?) – recuzita vizuală a vârstei avangardiste și noua ordine birocratică, instituțională. Dincolo de această sugestie, ar fi fost nu doar interesant, ci crucial să aflăm cum se raporta acesta la propriul trecut și la noul angajament politic (știm că dintre vechii săi camarazi de artă unii aveau să emigreze cu prima ocazie, alții aveau să cedeze pactului, alții aveau să le facă pe ambele); câtă onestitate și câtă conștiință strategică atârnau în compromisul în fața căruia erau puși artiștii pentru a nu risca anihilarea sau ieșirea, fie și temporar, din istorie; cum de a fost totuși posibilă (cu ce preț?), în 1956, organizarea la Muzeul Național de Artă sub conducerea lui Maxy a extraordinarei expoziții Brâncuși, prima, de altfel, într-un muzeu european?
Sunt câteva din marea de întrebări ce planează încă asupra unei perioade sumbre a istoriei noastre recente, în care Maxy e un caz complicat printre atâtea altele. Un răspuns posibil e că nu putem ști. Alte răspunsuri ar fi probabil contradictorii, într-o ordine morală și ontologică ce s-ar putea să ni se pară azi de neînțeles. Și-atunci poate că expoziția a răspuns în felul ei, suscitând pe mai departe curiozitatea și dezbaterea.
