Imposturomania

Făcându-mi zilele trecute curat în telefon am dat, ca tot omul, peste o grămadă de poze făcute de-a lungul timpului și de-a latul spațiului, în siajul variilor peregrinări. Mă refer aici numai la imaginile cu încropeli umane și românești, și nu la celelalte: copii, pisici, panseluțe și alte locuri comune ale zaharicalelor rozalii de uz memorialistic (de care de fapt nu prea am, stați liniștiți!). Categorisindu-mi eu imaginile autohtone, nu mică mi-a fost mirarea și nici entuziastă constatarea că folderele și imaginile #K (de la marcak) erau semnificativ mai numeroase decât celelalte. Adică, în telefonul meu ororile (relativ vesele) copleșesc imaginile pozitive, ce merită reținute. Sigur că putem invoca aici decizii subiective de cadrare, dar totuși, ceva obiectiv rămâne. Adică și pe scurt, peisajul autohton abundă în produse #K, câștigătoare detașate în lupta cu normalitatea și decența. Astfel, în cap mi s-a format firesc interogația sinceră: Ce (mama) dracu’ se întâmplă? Și cum încerc să nu-mi las întrebările fără răspuns, am baleiat o vastă listă de opțiuni simple ca posibile explicații ale stării de fapt: prostie, lene, incompetență, corupție, sărăcie, ticăloșie, mitocănie, infatuare, delăsare, beție, prost gust, incultură, mahmureală, tâmpenie, cretinism, i(a)moralitate, nesimțire, proastă creștere ș.a.m.d. Cum multitudinea opțiunilor nu este niciodată de natură a limpezi treaba, am încercat să distilez compotul toxic într-o esență atotcuprinzătoare, care să păstreze în ea neplăcuta diversitate a variantelor. După o lungă perioadă de fierbere cu bolboroseli fetide, la suprafața magmei pestilențiale a ieșit până la urmă un cuvânt: impostură. Năucit de aburii răi, am făcut un pas în spate pentru a contempla cu mintea limpede noțiunea și, ce să vezi: haosul ambiant s-a ordonat cuminte și lumea absurdă în care ne mișcăm a căpătat, brusc, sens. Nu unul bun și dătător de speranță, desigur, dar cel puțin o formulă explicativă acoperitoare.

Da, felul în care arată lumea românească se datorează nu prostiei, corupției, ticăloșiei etc., ci imposturii. Toate celelalte sunt doar aromele, componentele marii caracteristici naționale – impostura. Vă veți întreba poate, cum adică, de ce nu toate celelalte sau fiecare în parte, după caz? Pentru că nocivitatea lor, cât timp nu intră în rețeta imposturii, rămâne limitată, benignă, locală. Doar impostura le pune cu adevărat în scenă, le scoate de la naftalină, le transformă în vedete. Prostul fără funcție rămâne un prost izolat. Coruptul, dacă nu e prea lacom, poate să nu încurce prea mult: își completează veniturile fără să tulbure apele. Mitocanul rămâne subscris mahalalei care l-a creat. Abia când impostura se impune ca portativ, tarele își pot atinge potențialul nociv.

La ce mă refer, totuși, când spun impostură? La înșelătorie delibe­rată și minciună interesată. La utilizarea lor în scopul de a obține ceva necuvenit, de a masca ilegalitatea. La uzurpare și falsificare de poziții, de competențe, de merite și beneficii. La a te da drept ce nu ești și a nu face ceea ce promiți. La sinecuri și mezalianțe lucrative. La ipocrizie devenită modus operandi.

Am pornit însă de la fotografii cu peisajul construit românesc și am ajuns la impostură. Ar putea părea ușor abrupt, dar procesul nu e nici aberant nici prea complicat. Iată traseul pe care l-a parcurs mintea mea: orice construcție urâtă și proastă este consecința asumării de cei care o fac posibilă a unor competențe (sau talente, sau priceperi) care, evident, le lipsesc. Adică a unei imposturi în cea mai clasică accepțiune. Vorbim aici, simultan sau pe rând, de arhitecți și ingineri care desenează, autorități care aprobă, comanditari care-și impun viziunea, constructori care o execută. Rezultatul spune mai limpede decât orice examen de capacitate că, dacă nu toți, măcar unii dintre ei nu ar trebui să fie în poziția în care se găsesc. Și totuși numele lor este legiune! Extrapolând, că doar nu de construcții urâte moare țara asta, în cam orice domeniu observi aceeași formulă toxică în procesele devenirii. Sănătate? Educație? Justiție? Administrație publică? Sport? #younameit! Peste tot ies la iveală personaje complet ne­adecvate, când nu de-a dreptul ridicole, care transmit, toate, o singură certitudine: trebuiau să se afle altundeva.

Sunt unii care văd începutul culturii imposturii în vremea instaurării regimului comunist. Anihilarea sistematică a elitelor societății interbelice și înlocuirea lor cu opusul absolut – scursurile, analfabeții, resentimentarii, veleitarii de tot soiul – după 1945 e un argument solid. Alții, probabil mai tineri sau poate doar ușor amnezici, plasează dezlănțuirea imposturii în viața publică la începutul anilor ’90, odată cu gașca venită cu Iliescu la putere și măcelul instituțional care a urmat. Sigur că în anii de pe urmă, dimensiunea publică a imposturii atinge cote nemaintâlnite. Mecanismul pus în mișcare după revoluție funcționează în această direcție și se accelerează. Impostura generează impostură. S-a strigat, după Colectiv: Corupția ucide! Adevărat! Eu nu văd însă corupția decât ca pe o consecință logică a imposturii. Căci atunci când competența și meritele nu au nicio legătură cu poziția pe care ajungi să o ocupi, corupția devine aproape firească. Iar incompetența nu înseamnă numai necunoașterea domeniului de acțiune și a misiunilor asumate, ci și incapacitatea de a practica o raportare etică la domeniul respectiv și la lume în general. Ajuns oriunde prin fraudă, pur și simplu nu poți înțelege noțiu­nea de traseu corect.

Cred însă că impostura e totuși mult mai veche pe aceste sfinte meleaguri (sigur nu atât de veche încât să-i pună în discuție pe daci, doamne iartă-mă și nu mă băga în gura protocroniștilor!). Mă pot însă gândi la caftaniri ereditare, la fanarioți unși pe criterii de înalte competențe, sau la mai recente, interbelice, camarile. Părerile despre contemporani ale unor Cantemir, Eminescu, Caragiale, Cioran, Eugen Ionescu și atâția alți ar putea fi și ele semne și dovezi, la o adică. Dacă acceptăm deci că otrava imposturii ne curge în vene nu de ieri de azi, ci cam de când avem idee despre noi înșine, atunci și strategiile de combatere a ei ar trebui revizitate.

Adică e probabil nerealist și inutil să ne imaginăm că o societate de impostori va accepta vreodată mecanisme de autocurățare. Impostorii se recunosc și se protejează. Impostorul-șef promovează impostori – slugi, pentru a nu-și pune în pericol poziția și gradul. Impostorul mic nu caută să devină competent, calificat, capabil, ci imaginează, activ, strategii de uzurpare a unor poziții superioare. El pur și simplu nu-și poate imagina că lucurile se pot face și altfel. Succesul e consecința unei imposturi reușite, și nu a reușitei pur și simplu. Mă gândesc de aceea că singura șansă a remedierii, cu excepția unei improbabile schimbări de sistem sau acceptări de altoiurilor străine, nu stă în răsturnarea proceselor și a mecanismelor în poziție, ci tocmai accelerarea lor. Încurajând impostura, vom ajunge mai repede la capătul logic al acestei curele de transmisie a prostiei, unde se va transforma în contrariul ei. La capătul lanțului trofic al imposturii stau cei care nu știu să nu facă nimic. Impostura imposturii ar trebui să însemne, până la urmă, onestitate, competență, calificare, adecvare, nu-i așa?

De două lucruri mi-e totuși teamă. Primul ar fi că cei vizați să citească articolul ăsta și să dezvolte anticorpi. Poate chiar să decadă din calitatea de impostori. Al doilea e că viziunea postmodernă și epoca digitală condamnă oricum vremea noastră la o vastă și ubicuă impostură. A bon entendeur, salutare! Adică, noapte bună!

Editorial apărut în igloo #183_arhitectura_contemporană_olandeză
aprilie-mai 2018